Cum s-a transformat o sărbătoare religioasă într-un mare chef

Anul acesta am petrecut Paştele în familie, undeva la ţară. Am ajutat părinţii la treburile casei şi la pregătirea merindelor, am mers la slujbă, am pomenit morţii la căpătâi, alături de preot, am împărtăşit cu oamenii vestea că „Hristos a înviat!” şi am făcut toate cele de trebuinţă pentru o sărbătoare atât de importantă.

A fost bine, a fost linişte şi am avut parte de tihna atât de dorită în sânul familiei. Asta până în prima zi de Paşte, când vecinii mei şi-au scos boxele afară şi au dat drumul la muzica de petrecere. Şi cheful nu a ţinut o zi, ci două şi chiar poate trei dacă stăteam la ai mei tot Paştele. N-am să înţeleg niciodată acest fenomen.

Nu ştiu exact când a devenit Paştele un mare chef, un bun prilej de beţie, însă am ajuns la concluzia că românii se pricep cel mai bine la acest lucru. Nu sunt un om foarte bisericos, dar cred în Dumnezeul meu, iar atmosfera de sărbătoare religioasă confundată de unii cu o petrecere mi-a lăsat un gust amar.

Am crescut cu credinţă în cel Divin, iar mama ne-a învăţat să respectăm tradiţiile bisericii şi nu îmi aduc aminte ca de vreun Paşte să dănţuim, să chiuim şi să ne bem minţile, aşa cum au făcut vecinii mei de la ţară. La un moment dat, ieşind în curte, nu mai ştiai la cine cântă Salam sau Guţă.

Ziceai că ăştia doi au făcut un „featuring” de Paşte, din care chiuiturile / strigăturile le-au ieşit cel mai bine. Cu o aşa atmosferă în sat, am ales să mă retrag în liniştea casei de la bloc, la odihnă, bucurându-mă de cei dragi. Voi ce-aţi făcut de Paşte?

Bogdan Puşcaşu