Idealuri strâmbe

Prima zi de scoala a trecut, florile au inceput sa se usuce, amintirile din vacanta au apucat-o pe drumul implacabil al estomparii, euforia revederii colegilor se transforma in rutina zilnica.

Elevii deja s-au instalat in banci, dascalii au motoarele ambalate, iar scoala se urneste, cu greu, din nou la drum. Nu cu mult timp in urma s-a derulat bac-ul de toamna, unde picatii din vara au mai avut o sansa. Unii au ratat-o si acum.

Dar, la inceput de an scolar, isi mai aduce oare aminte cineva si de aceste episoade? Sau de examenele de bacalaureat de acum un an si, mai ales, de rezultatele lor? Toata lumea a sarit ca arsa când s-au pus mai multe camere de supraveghere in salile de exemen. La rezultate povestea a fost alta, sonorul vocilor a scazut brusc.

Inceputul acestui an scolar este reluarea unui ciclu care inevitabil se sfârseste cu examenele de bacalaureat. O luam de la capat? Sfârsim in acelasi mod? E infiorator sa ii vezi pe tinerii care, cu un teribilism inconstient, spun senini ca viata lor nu e scoala, ci cluburile.

Ca pe ei oricum nu ii intereseaza scoala, fiindca au deja aranjat ceva prin Germania sau Italia. Si cum ar putea gândi altfel, daca pentru multi, foarte multi tineri, viata a inceput in familii dezmembrate de plecarile la munca in strainatate?

Parintii si i-au vazut doar pe videochat, asa au primit educatie, asa si-au format si idealurile de viata strâmbe, visurile despre banii Vestului. Nu si-au pus niciodata problema ca majoritatea celor plecati au o educatie la fel de precara si de aceea nu pot fi platiti onorabil nici aici, in tara, iar in strainatate fac munca de zilieri, la nivel de subzistenta.

Ghiozdanul cu surprize

Am fost intr-o scoala, la deschiderea noului an de invatamânt. Cam apatic si fara mare fast, au vorbit directorii cam fara chef, chiar daca erau nou-nouti, a spus câteva vorbe un preot (in esenta: sa dea Dumnezeu sa fie bine!), iar la urma a intrat in scena politistul, imbracat la patru ace, elegant, cu vorbele la el, care le-a spus elevilor de la clasele pregatitoare, de la I-IV si “veteranilor” sa fie cuminti, sa evite iesirile in décor, mai ales ca toate portile de intrare-iesire din scoala dau direct in strada, sa respecte indicatiile profesorilor si Regulamentul de ordine Interioara, legile tarii, iar daca au vreo problema, sa apeleze la el, politistul de proximitate, la jandarmi si patrulele de strada.

Am parasit incinta dupa ce elevii au fost invitati in clase, la discutiile cu dirigintii, iar un cetatean, pe a carui uniforma scria PAZA, a incuiat toate usile de acces. Nu s-a vorbit de noutatile din noul an scolar, de manuale vechi si noi, de programul scolar, de rechizite, olimpiade samd.

Sunt sigur ca vor afla ca la Bacalaureat, fata de anii trecuti, se vor instala si instrumente de ascultare, nu numai video, supravegherea in clase va fi dublata, politistii vor misuna prin scoli.

Tot din acest an, pentru asigurarea securitatii elevilor si profesorilor, toti elevii vor fi controlati in ghiozdane, la intrare in scoala si clase. Când am auzit de acesta nazdravanie, gândul m-a dus la 11 septembrie, la inasprirea controalelor in aeroporturi, insa acolo sunt aparate speciale, nu-ti cotrobaie nimeni prin geanta, daca nu sunt suspiciuni; si nu in vazul lumii.

Cum o sa fie cotrolate domnisoarele eleve in geanta, ca nu am vazut niciuna cu ghiozdan, ca sa nu mai spun de baieti, care poseda, atunci când isi aduc aminte, doar câte un caietel. Ii cauta prin buzunare, pe la curea, la pantofi, acolo unde ar putea fi ascunse cutite, sabii, pistoale?

Mai intervin si alte intrebari: cine si când ii controleaza, unele scoli au câte 800-1000 de elevi. Sau se fac sondaje? Grea treaba, unde mai pui ca se incalca un drept inscris in Constitutie.

S-ar putea ca, in anii urmatori, sa ne trezim cu mitraliere pe scoli, cu tunuri la porti si sa uitam de ce au venit elevii la scoala. Poate ne amintim: elevii, domnilor profesori, inspectori, ministri, parlamentari, se duc la scoala sa invete, sa devina cetateni de nadejde ai patriei noastre. Bingo!

Frumusetea durerii

Orice reforma presupune si o mare rezistenta. Nu trebuie sa ne ducem pâna la supliciul lui Iisus, avem mai aproape de noi nenumarate alte exemple, de la “Pamântul e rotund”, “Si totusi se invârteste!”, pâna la “banalele” telefoane fara fir, radioul sau debarcarea pe Luna. Si, sa fim drepti, nu ne opunem asa, din principiu oricarei inventii, noutati, oricarei idei care nu vine de la noi, nu suntem noi autorul? Este in firea omului sa spuna, din comoditate, din lene, mai intâi Nu.

Aceasta “indeletnicire” are cohorta ei de marsaluitori debusolati, vasnici si perpetuu contra, fara vreun motiv, fara argumente. Ba, unii au ajuns sa se autocontreze, de genul: am si eu o idee, dar nu sunt de acord cu ea. Se spune ca acesta este motorul progresului. Poate, insa eu am convingerea ca am fi fost cu 300 – 400 de ani inainte, daca “rezistenta” ar fi fost dublata de curaj, stiinta, argumente. Mereu imi vine in minte Baronul Haussmann, curajosul si luminatul arhitect al Parisului, care, in peste 20 de ani, a darâmat 60 la suta din vechiul Paris si, tot el, a reconstruit 60 la suta din acelasi oras.

Un muzician si un jurist, fiind absolvent de Conservator si de Drept, Ducele Haussmann, membru al Academiei de Arte frumoase, a doborât vechile cladiri, precum spicele de grâu la seceris, nu fara opozitie, nu fara incidente, dar in privinta schimbarii la fata a marii metropole, pâna si cei mai vehementi critici, Zola si Baudelaire, de data aceasta au fost de acord, cu formula deja consacrata „Chapeau bas! ” (Jos palaria!), fiind convinsi ca acel vechi si boem oras ce avea strazi mici, intortocheate, inguste, insalubre, adeseori desfundate din lipsa canalizarii si mai mereu intunecoase, nu mai are mult de trait.

A avut curajul sa propuna si a reusit sa convinga sacrificarea celebrelor Gradini ale Palatului Luxembourg, dând nastere celebrei „Avenue des Champs Elysees”, 800 de metri latime si 2,5 km lungime. Priviti Parisul de astazi! Celebritatea lui se datoreaza si, mai ales, Baronului Haussmann, un om convins ca noul, viitorul cer si presupun sacrificii, uneori dramatice, la nivel comunitar si chiar tragice, la nivel uman, individual.

De peste 165 de ani Parisul traieste sub semnul si viziunea celebrului artist – arhitect, iar frumusetea si prosperitatea lui au in esenta gândirea si tenacitatea unui austriac vizionar.
Uneori mi-e mila de contemporanii mei, care, si in secolul lui Bill Gates, se pun de-a câsu la orice, asa, din principiu.

“Indicatii pretioase” de la prietenii europeni

“O masura aberanta gen UE, luata de personaje crescute in borcan. Am crescut cu laptele muls de bunica de la vacile din gospodarie, si ca mine alte sute sau mii de generatii. Probabil ca producatorul român trebuie sa dispara si sa prospere cei ce produc ,,chimicale ecologice”.

Cititorul nostru face referire la un material aparut in ziarul nostru, cu titlul: “Laptele muls manual, interzis in piete!” (Desteptarea, miercuri, 11 septembrie, pag. 3), in care este vorba de o noua nazdravanie a Uniunii Europene, transmisa, pe cai oficiale si României, ingrijorata de pericolul consumarii laptelul muls manual de catre taranii nostri (pardon! – fermierii) si comercializat in piete.

Imi amintesc ca, acum câtiva ani, tot stimabila institutie europeana obliga taranii sa se doteze cu case de marcat, pentru a elimina coruptia, frauda, in procesul de comercializare a patrunjelului si morcovului, cultivate pe cele doua straturi din fata casei.

Iata cum suna Directiva: De la 1 ianuarie, pentru a se respecta normele comunitare in domeniu, taranii sunt obligati sa se doteze cu mulgatoare electrice, bazine speciale pentru racit laptele. Pretul acestor utilaje se ridica la 250 euro un mulgator si 500-800 de euro un bazin de racit, tot electric.

Când fermiera lelea Florea vine in piata cu patru litri de lapte, de la singura vaca din batatura, trebuie sa aiba in buzunar si un certificat de conformitate (!), eliberat dupa efectuarea unui set de analize, care costa, si ele, vreo 50 de euro/ animal, la care, normal, mai adaugam si consumul zilnic de energie electrica, plus transportul pâna la piata.

Europarlamentarii, comisarii, consilierii, specialistii de la UE parca sunt picati din Luna, vor cu tot dinadinsul sa scoata din circuit taranul autohton, vaca autohtona, sanatoasa, hranita pe islaz, care da un lapte gras, bogat in proteine si sa promoveze firmele, concernele multinationale, care comercializeaza, dupa spusele unui fost ministru al agriculturii, dat afara pentru indrazneala lui, “chimicale ecologice”, ambalate frumos in cutii de plastic (!), la preturi duble, muls electric direct din pungile cu lapte praf.

Sa-l bea ei, dimineata, pe stomacul gol, dupa cum spunea si cititorul nostru.

Lumea rurala a Bacaului

Cartierul CFR pare o lume linistita, straina de vuiet si zbuciumul orasului, atât de straina incât edilii uita uneori de ea si de problemele sale. Daca iei la pas stradutele, privelistea iti bucura sufletul, te indeamna chiar sa visezi la o casa pe aici, printre pomi si copertine de vita-de-vie. Daca, insa, lasi boemia si te apleci mai atent observi ca diferenta dintre oras si cartierul sau rural este mare. Asfaltul a ajuns pe destule strazi, dar mai exista inca ulite unde ploile lasa noroaie pâna la glezne. Canalizarea exista, dar e nereparata de multa vreme.

Piata e in aceeasi stare de moarte clinica, vreo trei magazine mici se inghesuie aprig intre scoala si biserica, iar vedeta comertului pare sa fie pâinea, mare, rotunda si calda, de la brutaria din aceeasi zona. In rest, Dumnezeu cu mila, cum spun oamenii locului.

Majoritatea localnicilor sunt batrâni pentru care procurarea unui medicament, de exemplu, inseamna un adevarat chin, adica un drum pâna la o farmacie din oras.Au fugit si frizerul, si cel ce repara incaltarile, dar si cârciumarul, iar chibitii se duc pâna la gara sa bea o cinzeaca. Doar un morar se incapatâneaza sa-si tina inca moara deschisa inca din 2004, cu toate ca aproape nimeni nu-i mai trece pragul, in afara de câtiva megiesi care au nevoie de malai pentru orataniile din curti.

Prin pasajul feroviar nu se poate trece, e problema veche, si nimeni nu vrea sa curete sau sa alunge roiurile de aurolaci de acolo. In oras, lumea ajunge peste caile ferate, printre trenurile aflate in manevra. Se duc la munca, sa se tunda, sa-si bea cinzeaca, sa-si ia medicamentele sau sa faca piata. E ca o calatorie intre doua lumi diferite, din oras spre o zona placuta, dar apasata de uitare, indecisa intre urban si zonele rurale din apropiere.