Sunt româncă. Asta nu mă face automat nici coruptă, nici pesimistă, nici prăpăstioasă sau nemulţumită şi, sub nicio formă, ruşinată. Dimpotrivă, sunt mândră că m-am născut aici, că fac parte dintr-o comunitate uriaşă de oameni cărora nu le este teamă să intre în vorbă în tren sau autobuz, chiar şi doar ca să profite de ocazia de a se plânge de guvernare; oameni care se ajută între ei, care îmbrăţişează străinii, cărora le pasă dacă îi deranjează pe ceilalţi (bineînţeles, fiecare dintre aceste lucruri, cu excepţiile sale).
Draga mea România, îţi mulţumesc.
Îţi mulţumesc că m-ai primit. Îţi mulţumesc că m-ai obligat să merg la şcoală; că mi-ai oferit manuale, fie şi ele rupte sau scrise deja; că mi-ai dat, când eram micuţă, un corn şi un iaurt în fiecare zi de şcoală. Îţi mulţumesc că mi-ai dat voie să aplic pentru liceul în care am vrut să merg, că nu mi-ai impus tu unul; că îmi dai dreptul să mă informez despre orice şi îmi pui la dispoziţie biblioteci şi wi-fi rapid în multe locuri publice.
Îţi multumesc pentru aerul proaspăt, pentru parcurile în care încă mai sunt copaci, pentru păduri şi izvoare; pentru credinţa în Moş Crăciun şi Moş Nicolae – fie şi doar pentru câţiva ani – şi pentru că, datorită tradiţiilor tale, am ocazia să ofer cadouri sau măcar un zâmbet şi un “la mulţi ani/sărbători fericite” fiecăruia din jur de minim 5 ori pe an. Îţi mulţumesc că mi-ai dat libertatea să îmi aleg religia şi să votez; şi, deşi unii îmi spun că votul meu nu face vreo diferenţă, că oricum “acolo sus se fac jocurile”, eu continui să mă bucur de acest drept şi, de asemenea, să incerc eu însămi sa ajung “acolo sus”, să mă asigur ca votul fiecăruia va conta.
Dar până atunci, vreau să-ţi mulţumesc că îmi dai voie să lupt pentru dorinţele mele, chiar dacă asta înseamnă să te părăsesc o perioadă mai lungă de timp. Îţi mulţumesc pentru graniţele deschise, pentru aeroporturi şi trenuri. Îţi mulţumesc că insişti să învăţ mai multe limbi străine, chiar cu riscul să mă pierzi într-o zi. Îţi mulţumesc pentru taxiurile ieftine şi poveştile de viaţă ale taximetriștilor. Îţi mulţumesc pentru că mă încurajezi să fac voluntariat, că nu mă opreşti; pentru toate modelele de viaţă pe care mi le-ai dat printre compatrioţii mei; pentru mâncarea tradiţională şi pentru ouăle şi laptele de casă şi reţeta de dulceaţă a bunicilor, care dau dimineţilor un gust de neuitat.
Ştiu că mulţi te acuză că nu le oferi nimic, susţin chiar că le era mai bine acum 30 de ani, dar eu îţi spun să nu te întristezi. Ei nu înţeleg că tu le oferi cel mai de preţ dar: acela de a alege, de a lua decizii ei înşişi pentru ei. Libertatea e frumoasă, dar şi tristă, îmi spuneau colegii la filosofie. Când putem alege singuri, nu mai avem pe cine da vina pentru eşecurile noastre.
Nu te descuraja. Ştiu că nu e totul bine, nici nu poate fi, tocmai pentru că ne dai voie sa facem atâtea lucruri pe care alţii nu au voie sa le facă, mai ales cei din ţări mai dezvoltate decât tine. Ei nu pot ieşi pe stradă cu o chitară în miezul nopţii, nu pot face un grătar la iarbă verde, nu pot fuma în spaţii închise (asta, totuşi, mi-ar plăcea mult dacă ai putea schimba). Alţii au rămas doar cu legume modificate genetic. Însă tu, tu rezişti.
Mai presus de toate, nu există popor cu suflet ca al tău. Când ai tăi se întâlnesc peste hotare, sunt ca fraţii. Oriunde ar fi, în ţară sau în străinătate, nu-i întrece nimeni la dans şi voie bună. Nici la frumuseţe. Nici la isteţime.
Draga mea, ştiu că azi nu e 1 Decembrie. Nici nu e nevoie să fie ca să îţi repet asta: îţi mulţumesc. Promit să te fac mândră. Să fii sigură că, în cazul extrem în care vei dispărea vreodată, spiritul tău va rămâne în noi toţi, iar după puţin timp, ne vom regăsi şi reuni. Pentru că un astfel de suflu pur nu moare niciodată, iar cei ce-l au în interiorul lor nu pot sta separaţi multă vreme.
Te iubesc.
S.B.