Gesturi incalificabile

Cei mai mulți dintre băcăuani se mândresc cu orașul natal, chiar dacă nu li s-a acordat (încă) titlul de „cetățeni de onare”. De fapt, merită această distincție prin tot ceea ce fac zi de zi: muncesc, iubesc, trăiesc, speră. Cu pasiune, cu mândria de a viețui pe aceste meleaguri binecuvântate! Uneori însă, se confruntă și cu situații, cu gesturi necontrolate, incalificabile ale unora pe care nu-i putem considera concitadini. Și nici nu trebuie! Ne vin în minte trei asemenea „mostre” ale unui comportament pur și simplu antibăcăuan: în vara trecută, la ieșirea din parcul ce poartă numele celui mai bun primar din istoria orașului nostru, am privit cu mare tristețe și indignare bustul vandalizat al lui Mircea Cancicov. Către toamnă, am trăit din nou momente de revoltare provocate de „talentul de fotograf” al unui (probabil analfabet funcțional) tânăr „italienizat” care își „imortaliza” companionul, acesta fiind urcat cu „gânditoarea lui parte dorsală” pe capul statuii maiorului Constantin Ene din Parcul Trandafirilor. Și lista ar putea continua. Poate că și dumneavoastră, iubiți băcăuani, ați suferit (în tăcere deocamdată) fiind martori la asemenea gesturi intolerabile. Și, totuși, ce-i de făcut?

Mulți dintre noi ar opta pentru soluții coercitive: amenzi usturătoare pentru vinovații mai bine reperati și de către organele specializate spre a asigura ordinea publică, obligarea delicvenților la muncă în folosul comunității etc.
Este însă mult mai important să le cultivăm celor din generațiile viitorului dragostea și respectul pentru marile valori ale acestor locuri.

Să afle (și) de la noi ce eforturi financiare proprii a făcut Mircea Cancicov pentru ca orașul de astăzi să aibă, lângă inima sa, un parc minunat, clădiri monumentale ale actualului spital județean sau ale școlii de pe fostul Câmp al Poștei!

Să afle că maiorul C. Ene este primul dintre eroii Războiului de Independență din 1877-1878, să-i descopere mormântul în Cimitirul Central și să-i aprindă acolo o lumânare, semn de pios omagiu.

Să afle că nu multe orașe din țara noastră se pot lăuda cu un teatru care a împlinit, în 2018, 70 de ani de existență, pe scena căruia s-au bucurat de mare succes numeroase spectacole.

Să învețe că a fi băcăuan adevărat nu-i la îndemâna oricui. Dar merită cu prisosință orice efort!
Constantin Juncu

Doctorul meu e… doctor?

Când eram mai tânăr, pe lângă şcolile profesionale, se practica şi forma de calificare la locul de muncă. Metoda nu era nouă, ea are vechime în România, se practica încă de prin secolul XIX. Intra copilul într-un atelier şi „ucenicea” pe lângă meşter mai mulţi ani, până primea la mână o hârtie, o recomandare că este calificat la meşterul cutare. Şi era calificat!
Mi-am amintit de acest lucru când a ieşit la iveală că, în România (dar nu cred că numai la noi), mai multe persoane (s-au descoperit până acum patru) au practicat medicina (chirurgie plastică, ginecologie, medicina de familie) fără a avea studiile necesare. Ba unii nu aveau niciun fel de studii! Cum a fost posibil? Ministerul de profil clarifică şi stabilește vinovaţii, dar nu asta e problema mea. Ci cum ştim, cum aflăm că persoana la care intrăm în cabinet (privat sau de stat) posedă toate documentele care atestă că este cine pretinde că este, adică medic.
Aţi fost vreodată atenţi la intrarea într-un magazin, într-un restaurant, într-un bar? Pe un perete, la vedere, sunt afişate toate documentele oficiale, eliberate de mai multe instituţii prevăzute de lege, care atestă că unitatea şi personalul pot funcţiona. Dacă ai răbdare poţi parcurge Autorizaţiile de funcţionare de la DSP, DSV, Finanţele Publice, Mediu, PSI, ISU, Atestatul persoanei care administrează afacerea, de la Gaze şi Energie electrică etc. Mai există telefonul unei persoane de contact, telefonul de la Protecţia Consumatorului, cel de urgenţă 112. Şi-i un simplu bar, un chioşc, un boutique. Cine nu pune la vedere aceste documente riscă o amendă şi chiar închiderea locaţiei. Cum Doamne iartă-ne să poţi încăpea pe mâinile unor impostori? Nimănui nu i-a trecut prin cap să solicite, atunci când apelează la un medic, ca acesta să demonstreze că este calificat pentru meseria care o practică! Clientul, pacientul are încredere în instituţiile statului, că acestea îşi fac datoria şi nu se pretează la asemenea golănii.
Îmi cunosc medicul de familie de vreo 15 ani, dar mai că mă duce gândul să-i solicit să-mi arate diploma şi autorizaţiile de bună practică. Sper să nu am surprize!

Vasile Boiangiu

Bacăul vorbește

La noi, la Dealu Morii s-a rupt un cablu de telefon încă de pe 15 luna trecută. Nici acum nu a venit nimeni să-l repare, deși niște echipe de intervenție am vazut la fața locului, dar ne-au spus băieții că dacă vrem să ne repare cablul, trebuie să plătim. Noi știm că trebuie să ne plătim abonamentele dar că intervențiile sunt suportate de operator. Și de atunci stăm fără telefoane și fără internet. Avem și noi copii plecați prin țări străine care nu mai pot lua legătură cu noi, majoritatea oamenilor sunt bătrâni de 70-80 de ani. A încercat și săracul domn primar să se implice, am sesizat și la Protecția Consumatorilor dar nu s-a rezolvat încă nimic.

Cornel Suvac

Ceasul de pe Palatului Administrativ

S-a finalizat „întinerirea” Palatului Administrativ

ok DAR CEASUL ?????????

Daca nu il pun in functiune pana la inaugurare lucrarea pare cam ciunta
(ieri nu mergea)

Cu stima
Anca Hagima

„Iubim doar câinii vagabonzi?”

Desprimăvărarea asta nelalocul ei la început de februarie ne-a obligat, pur şi simplu, pe noi, băcăuanii şi nu numai, să (re)trăim un adevărat coşmar, acela al aspectului străzilor după topirea zăpezilor. Unul dezolant, dezgustător, înfiorător, pe alocuri, chiar: peste tot resturi de ţigări, de ambalaje de diferite provenienţă şi culori, dar, în special, urmele hidoase lăsate de animalele de companie, îndeosebi ale câinilor scoşi la plimbare de stăpânii lor.
Pe vremea copilăriei noastre, după despărţirea de albul fulgilor de nea, străzile rămâneau curate, nu ca acum, urâte, pătate peste tot de fecalele acestor patrupede. Într-un şlagăr al său, tot din acele timpuri, Mihai Constantinescu ne îndemna „să iubim câinii vagabonzi”. Probabil nimeni nu s-a gândit că sentimentul trebuie extins şi la patrupezii care şi-au câştigat dreptul de a-şi însoţi stăpânii zi şi noapte.
Stă în puterea lor, a stăpânilor, ca preferaţii lor să nu mai atenteze la sănătatea noastră, în felul acesta ne vor convinge că-şi iubesc cu adevărat animalele de companie. Dar, mai ales, vor dovedi că-şi preţuiesc oraşul natal, această cetate a noastră, a tuturor.

Constantin Juncu