M-am întâlnit zilele acestea cu o bună prietenă. Locuiește acum în Italia. A venit pentru două zile, doar două zile!!!, acasă, în Bacău, să își vadă mama. Lunar face un astfel de efort, pentru a-și vedea mama. Bătrâna este acum la un cămin. Nu se mai putea întreține personal, așa că prietena mea a ales ce e mai bine pentru ea. „Măcar acolo nu e singură. Mai are cu cine să socializeze, are grijă de ea toată lumea, stau și eu liniștită că e pe mâini bune. Ce pot să fac?”, mi-a spus, cu lacrimi în ochi. Trist! „Mi-e dor în fiecare zi de acasă. Mi-e dor în fiecare zi de Bacăul în care m-am născut și am crescut. Crezi că de bine am plecat? Acolo, în Italia, îmi pot întreține mai ușor familia. Câștigăm cât de cât bine, copiii au crescut, au făcut școala acolo, ne-am luat și o casă… Pentru ei facem aceste eforturi, că dacă ar fi după mine și mâine m-aș întoarce acasă, la mama. Apartamentul de aici e gol, lumea e tristă, copiii nu ar avea ce să facă. Deși am ceva ani de Italia, în continuare îmi este foarte greu. Acolo tot la programele românești mă uit la televizor, acolo vorbim românește oricând avem ocazia la întâlnirile cu prietenii, acolo gătim românește. Numai că nu e ca acasă…”. Povestea prietenei mele m-a întristat foarte mult. Toată ziua m-am gândit la ea. E trist că băcăuani de-ai mei, prieteni de-ai mei, cunoștințele mele au astfel de povești. Toți au această durere în suflet! Oare încotro ne îndreptăm? Chiar nu mai putem face nimic pentru ei? Măcar ceva, nu știu exact ce… să le alinăm dorul de casă!
Alina Maria Pădure