Nu mai este cum a fost. În fiecare an, ne adunam de Paște, toată familia, în jurul mesei înărcate cu bunătăți. Atunci desfăcea mama masa din sufragerie, adăugând două părți laterale, pentru a o face pentru dousprezece persoane. Și nu încăpeam toți: Străbunici, bunici, părinți, nepoți. Copii fiind, așteptăm să trecem joia, pe sub Aer. Moment solemn care ne pregătea pentru noaptea de Înviere. Atunci, îmbrăcați în haine noi, puși pe hîrjoană și pozne, ne mai domoleam goana printre oamenii adunați în curtea bisericiiarhipline. Ne strecuram să ascultăm slujba, înghesuiți în podul bisericii. Chicoteam când lacrimile de ceară, picurând, nimereau ținta. Părul cârlionțat al fetelor evlavioase, păzite cu strășnicie de mame. Cum picăturile nu se întăreau de tot până jos, căt să nu le frigă, erau suficiente totuși, să dea de furcă apoi, dinților de pieptene. Stăteam până dimineața, când părintele ieșea cu ligheanul plin cu Nafură, așa-i ziceam noi. Țineam cu mare grijă cornetul din hârtie, plin cu bucățele de pâine sfințită, în drumul spre casă. Tradiția era ca, cel care se trezea ultimul și se spăla cu apa din cană, să ia oul și moneda din ea. Așa că ne prefăceam, care mai de care, că sforăim. Așezați la masă, după ce se rostea rugăciunea, aveam toți locul nostru, cu păhăruțe de dimensiuni potrivit vârstei, ca să închinăm. La ciocnitul ouălor roșii, bătălia presupunea o întreagă strategie: cum să-l ții în căușul palmei, cu ce parte să lovești. Se mai și trișa, înlocuind oul cu gălbenuș, cu unul la fel de frumos colorat, dar din lemn. Timpul a trecut. Generațiile s-au perindat. Tradiția a rămas. Anul acesta doar în suflet. Cu teamă și speranță. Cu durere. Nu ne-am mai regăsit, ca de obicei, în sânul familiei. Dar rămânem uniți, și la bucurii, și la necazuri. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Ioan Postelnicu