Este o întrebare firească, la care caută răspuns și prietenii mei, din aceași generație, purtători de păr alb. Cine-l mai are. Subiectul este delicat. Avem locuri de veci și rude dragi care ne așteaptă, veghindu-ne de Sus. Dar și copii, nepoți. Ne-am conformat regulilor. Poate și de teama amenzilor foarte mari. Știrile le primim privind la televizor. Dar nu am aflat răspunsuri nici la câteva alte întrebări simple: Când dispare virusul ăsta? Rămâne latent? Este bine să-l conservăm? Avem un corp uman care nu a mai avut de a face, cu acest gen de infectare. O întregă uzină.
Plasticul știm că se degradează în patru sute de ani. De ce să nu-l lăsăm moștenire, menținându-l într-un mediu protejat, la temperatură cât de cât constantă, la doi metri adâncime în pământ? Am văzut cum decurge o înmormântare, în cazul unui deces provocat de coronavirus. Mai ceva „ca la carte”, care-o fi aia?! Ca să nu mai prezinte vreun pericol, sicriul predat familiei a fost izolat în folie de plastic. Preoții care au oficiat slujba arătau ca niște cosmonauți. În privința identității se merge pe încredere și acte. Ultimul pumn de țărână și… adio! La italieni, tot la televizor, am văzut că s-a transmis un mesaj simplu rudelor îndoliate: „Uitați de tradiții, de obiceiuri! Asta-i urna! Aici e răposatul doborât de coronavirus! Condoleanțe!”. Să avem răbdare… dacă trece. La noi, prin unele zone rurale, mai izolate, cum sunt multe în Moldova și Bucovina, conform tradiției, după șapte ani, pentru pomenire și amintire, se dezgroapă morții…
Toma Neguriță