Strigăte de ajutor, apel către poliție, jandarmi, trecători…Scene zilnice prin oraș, mai ales prin autobuze, piețe, locuri aglomerate. Oameni, mai ales femei, sunt prădați, deposedați de bunuri, fie ceasuri, portofele, lănțișoare, inele, genți, telefoane. Sigur, sunt indivizi și individe versate, cu experiență, cu carieră. S-au specializat, fiecare cu domeniul lui, repetiția îți dă încredere, îți asigură reușita. Dar nu acest lucru vreau să-l semnalez, este știut. Ceea ce mă intrigă, uneori chiar iau atitudine, este că parcă dorim să fim furați, prin comportament îi invităm pe acești indivizi să ne lase fără bunuri. Asemenea probleme am și cu soția. Merg oamenii pe stradă cu telefoanele la vedere, pe jumătate în buzunar, pe jumătate afară, să vadă hoțul ce marcă este, să aleagă… Femeile sunt aproape inconștiente (mă iertați!), merg la magazin cu portofelul în mână, îl plimbă din mână în mână, ați văzut? Te cheamă, te îmbie, să încerci! Gențile neapărat deschise, să nu se mai chinuie doritorul la obiecte străine și, uneori valoroase: poftim, alege!, par a spune proprietarele. Dar cerceii, inelele, brățările, lănțișoarele (am văzut și lanțuri), ele nu trebuie scoase la aer, prin parcuri, la piață, joia sau duminica? Evident. Și, atunci, de ce mai țipăm? De ce mai chemăm poliția, jandarmul? Eu nu pledez pentru „liber la furat”, dar un pic de grijă, de autoprotecție, de vigilență, chiar de frică nu ar trebui să ne ghideze comportamentul? Eu zic că da, că, nu-i așa, frica păzește bostănăria, iar polițiștii s-ar ocupa de fapte mai grave sau ar.. șoma.
Silviu Costea