Chiar în culmea pandemiei,
Într-un haos general,
Și decese fără număr în spital,
Sub simbolul ironiei,
Al sfidării și prostiei,
Al mega- grandomaniei,
Într-un fals triumf național,
Serbăm Ziua României.
Mie, chiar îmi e rușine,
De eroii din trecut,
Care-n crâncene războaie, au luptat și au căzut,
Ca să vină, știm noi, cine,
(Mulți din cei ce-au tras în tine),
Pe români să îi dezbine,
Să ne ia din moștenirea ce-am avut,
Că doar astfel va fi bine!
Cum, plecând la greu românii,
Pribegind prin alte țări,
Victime-ale sfidătoarei nepăsări,
Au venit la schimb străinii,
Proclamându-se stăpânii,
Ei stăpânii, iar noi câinii,
Să le lingem șiretul, la încălțări.
Este Ziua României,
Însă, cum s-o mai serbăm?
Cât în crasă sărăcie,
Cum o Europă știe,
Având rang de colonie,
La ce bine-n viitor să ne așteptăm?…
Numai Dumnezeu mai știe!
Nicolaie Ionescu
01.12.2020