Vom sărbători, zilele acestea, 144 de ani, de când poporul Român – Armata Română, s-au jerfit, ș-au vărsat sângele, pentru ca România să devină un STAT INDEPENDENT, de sine stătător cu o conducere propie, care a fost aprobată de PARLAMENTUL de atunci in ziua de 9 MAI 1877, propus de Ministrul de Externe – MIHAIL GOGĂLNICEANU, ca această ZI, să fie dec;arată ZIUA INDEPENDENȚEI. Care apoi a fost aprobat de domnitorul României – CAROL I, a doua zi de 10 Mai 1877. Dar pentru a înțelege mult mai bine, dar cu mare înțelepciune diferența dintre zilele de 9 sau 10 mai, să studiem cu mare atenție ARHIVELE ISTORICE ALE ROMÂNIEI, așa cum au fost scrise :
9 MAI – Ziua NAȚIONALĂ a ROMÂNIEI,
– Ziua Independenței de Stat a ROMÂNIEI.
10 MAI – Ziua Regelui în România, ( ziua unei persoane),
– Ziua Regalității în România.
De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar. România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“. Două zile mai târziu, Cuza – împreună cu soția, – a părăsit Bucureștiul spre Brașov.
Pe 10/22 mai 1866 Carol a intrat în București. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur.
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.
Venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864. 10/22 mai 1866, Carol I. este Proclamat domnitor al României rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881.
Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică. La 12 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei. Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor tratatul de la San Stefano la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului de Independență din 1877-1878.
Asa cum reiese și din documentul de atunci dat:
„La 9 mai 1877 [….], Adunarea a votat moţiunea prin care “ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.
Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare.” Surse în Monitorul Oficial: M.O.109/14.05.1877 si M.O.118/27.05.1877.
Cele două coroane au fost duse de membrii guvernului în ziua de 9 mai 1881 la Catedrala Patriarhală din București pentru binecuvântare. Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din “Principatele Unite” în “România”.
Ceremonia de încoronare a Regelui Carol I a avut loc în data de 10 mai 1881, denumită de atunci Ziua Regelui în România. Mitropolitul primat Calinic Miclescu și mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu au sfințit coroanele în zgomotul salvelor de tun. Actul încoronării scris în pergament ce conținea principalele date ale domniei și proclamării ca rege a lui Carol I. Actul era subsemnat de către mitropoliți, miniștri și președinții Corpurilor Legiuitoare și de prim președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, adică: Dimitrie Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor străine; generalul Gheorghe Slăniceanu, ministru de război; colonelul Nicolae Dabija, ministru al agriculturii, comerțului și lucrărilor publice; Eugeniu Stătescu, ministrul de interne; Mihail Pherekyde, ministru de justiție (semnături din coloana din partea stângă); Iosif Naniescu, mitropolit al Moldovei și Sucevei; Calinic Miclescu, mitropolitul Ungro–Vlahiei și primat al României; C.A. Rosetti, președintele Adunării Deputaților; Alexandru Cretzulescu, primul președinte al Înaltei Curți de Casațiune și Justiție : Dimitrie Ghica, președintele Senatului; istoricul V.A. Urechia.
În ziua de 14 martie 1881, Parlamentul României a proclamat „înălțarea principatelor române la gradul de Regat și a hotărât ziua de 9 mai, care era Ziua Independenței, ziua de 10 mai, să fie cea în care să se facă Încoronarea”. denumită de atunci Ziua Regelui în România și Ziua Independenței,. La 14 martie 1881 adunările legiuitoare aprobă modificarea Constituției României, care este proclamată regat, iar domnitorul Carol este proclamat rege. Ceremonia de încoronare s-a desfășurat la 10 mai 1881. România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate.
Unirea a fost o vreme în pericol, dar oamenii politici ai vremii au reușit să-l aducă pe tronul princiar pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat Constituția și a depus jurământul la 10 mai 1866. 11 ani mai târziu în 1877, tot la 10 mai, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a aprobat ca România și-a proclamat independența, care mai inainte cu o zi – 9 Mai – in Parlament, a fost aprobat ca Zi a Independentei, pe care a obținut-o pe câmpul de luptă, iar în 1881, în aceeași zi a anului, Carol a fost încoronat ca rege al României.
Articol semnat de PATRAȘCU I. DĂNUȚ, (fost tipograf-pensionar)
Președinte al Asociației Clubului Monarhiștilor Români din UE – Județul Bacău