Sunt un om al scrisului. Şi, ca şi Dumneavoastră, dragi colegi, fac şi salahorie gazetărească de peste patruzeci de ani. Am colaborat la mai multe publicaţii din România (în ultimii ani, public doar în Teatrul azi), dar nu mi-am smiorcăit niciodată necazurile proprii. Acum o fac.
Că am avut trei nopţi de insomnie.
Dând curs invitaţiei unor prieteni, împătimiţi de poezie, din diaspora moldovenească de la Paris şi după o săptămână de şedere cu cele două fiice şi doi nepoţi, stabiliţi în această metropolă, iată că pe 7 octombrie, ora 14 şi ceva minute, aterizez la aeroportul Dumneavoastră.
Ies cu bagajul şi mă pomenesc cu vreo şase taximetrişti studiindu-mi profilul. Mă adresez primului – nu pleacă în oraş fără 30 de lei. Al doilea, al treilea, al patrulea – toţi cer aceeaşi sumă, dublă.
Atunci zbârnâi în mine ambâţul ziaristului – scot o foaie şi încep să le notez seria şi numerele maşinilor.
Primul, cu maşină proprie venit după chilipiruri, s-a repezit la mine un vlăjgan (mutra-i tuciurie mi-a rămas întipărită-n irisuri până acum), smulgându-mi foaia şi îmbrâncindu-mă. I-au sărit în ajutor şi ceilalţi.
Mi-am recuperat, până la urmă, foaia buclucaşă. Nu le fac publice numerele. Îmi repugnă. A acceptat totuşi să plece cu mine în oraş, pentru 25 de lei, unul Mihai, ce ar avea în jur de 30 de ani.
Stresat cum eram, i-am întins o bancnotă de 20 de euro în locul celor 20 de lei. Mi-am dat seama doar în microbuzul ce mă ducea la Iaşi.
Mihăiţă dragă, dacă ai puţină frică de Dumnezeu (eu o am şi nu-ţi divulg seria şi numărul maşinii), depune, rogu-te, pe masa redactorului-şef al ziarului diferenţa de 60 de lei, incasaţi din vina mea şi cu buna ştiinţă a ta, şi eu îi voi ridica cu prima ocazie, bine?
Nu sunt eu cea mai indicată persoană, stimate Comisariat al Poliţiei din Bacău, să te învăţ cum să lupţi cu micuţa, dar bătăioasa mafie de la aeroportul din oraşul dumitale.
Gheorghe Calamanciuc,