Mănăstirea Bistrița
Pe când lași în urmă Piatra-nspre Bicaz te duce calea,
Și trecând de Bâtca Doamnei(lacul ce domină valea),
La doar câțiva kilometri,pe șoseaua principală,
Virând dreapta,vei ajunge,la o poart-artizanală.
Pân’ la zidul Mănăstirii Bistrița ,la Turnul Mare,
Lași mașina și agale,faci pe jos,ceva mișcare…
De-i știi dinainte poza,din calculator,de-acasă,
Constați că-n realitate,este mult mai arătoasă!
Dincolo de pragul porții,zidurile de cetate,
Înprejmuiesc o curte mare,cu aleile pavate,
Dintre care una duce,de-unde ne scrutează tandru,
Statuia ce-l reprezintă pe Bunul Vodă-Alexandru…
Și-n Biserică când intri,urcând treaptă după treaptă,
Parcă,te cuprind fiorii,că, un murmur te deșteaptă,
Și mirosul de tămâie,ca o vrajă te îmbată,
Îndemnându-te să intri,făr-a mai ieși vreodată…
‘Naintând către altarul,unde preoții slujesc,
Ce din vechile Liturghii,sfinte slove glăsuiesc,
Treci peste un prag spre altul,îngânând rugăciuni sfinte,
Când zărești,în stânga-n dreapta,sub zid,sfintele morminte.
Istoricul Mănăstirii ,la intrare afișat,
Precizează ca prim Ctitor pe Petru I(întâi)Mușat,
Vrednic voievod,al Țării,care la un sfânt îndemn,
A-nălțat în aste locuri,o Biserică de lemn…
După altă multă vreme,cum hrisoavele o spun,
A zidit creștin lăcașul Alexandru(zis)Cel Bun…
Ctitoria a fost însă,mai apoi continuată,
Stefan hotărând să fie,chiar Scaun de Judecată.
Petru Rareș,Lăpușneanu,apoi au adăugat,
Zidiri sfinte,ce dau farmec,lăcașului nestemat.
Și cum scris e în hrisoave,Bistrița e Mănăstirea,
Care a-mplinit Moldovei,înzecită strălucirea…
Un trecut,zicem de aur ,dar peste acestea toate,
De ne egalat tezaur,sunt icoanele pictate,
Cea mai sfântă și mai scumpă cu puteri vindecătoare,
E Icoana Sfintei Ana,a Mariei Născătoare.
Această Mare Icoană,scumpă și cu har divin,
Giuvaer în dar primită,de la Clerul Bizantin,
E donată Mănăstirii,ca să apere norodul,
De soața,marelui Ctitor,Alexandru-Voievodul…
Iată,o simplă dovadă,cât e Țara de bogată,
Ce frumoasă moștenire,de străbuni ne-a fost lăsată!
E de datoria noastră,s-o lăsăm celor ce vin,
Cum se spune-ntr-o baladă…harnic neam și bun creștin!
Mănăstirea Pângărați,
Ctitorie din vechime,cu smerenie durată,
De-Alexandru-Lăpușneanu,cred,în prima sa domnie,
Mănăstirea Pângărați e,locul unde-a fost odată,
Un refugiu de călugări,ce trăiau în sihăstrie…
De la pustnicul Pangratie,Pângărați cică provine,
Ce-și improviză bordeiul pe-apa unui pârâiaș,
Și-a trăit pe-acele locuri,întru post și rugăciune,
Iar bordeiul devenindu-i altar și pios lăcaș.
Mai apoi,peste o vreme,tot pe-această așezare,
Un alt ctitor de ispravă,Cuviosul Simioan,
A zidit de acea dată ,un lăcaș de închinare,
Unde poposea,în taină,Marele Vodă-Stefan.
Încercările-au fost multe,pentru-această fortăreață,
A fost chiar incendiată,la un jaf al turcilor,
După noaptea suferinței,îns-a fost și dimineață,
Și alt răsărit de soare-a dat puteri creștinilor.
Azi,pe creștetul colinei,domină ca o regină,
Și veghează,împrejurul,lângă poale de Carpați,
Că trecând ,se minunează pelerinii și se-nchină,
La bijuteria sfântă,Mănăstirea Pângărați…
Nicolaie Ionescu
Bacău,27.09.2021