Conjunctura m-a prins în decembrie 1989 în armata Republicii Socialiste România. Cu sufletul la gură și AKM-ul încărcat în brațe am visat la libertate. La zilele în care educația și cultura vor fi pentru noi de căpătâi. La vremurile când vom avea condiții normale, cu joburi și lefe corecte. Să trăim așa cum vedeam noi în filme sau cum ne povesteau că au văzut pe „afară”. Ne-am făcut speranțe și credeam că am renăscut. Au trecut mai bine de 30 de ani și cu ce ne-am ales? Cu spitale în flăcări și conducători „pe măsură”, rupți total de realitate. Țara își dă duhul iar președintele joacă golf sau se relaxează la piramide. Iar prim-ministrul interimar, cu pupilele mărite inexplicabil, vorbește la tv de terapia de grup. Știe el ce știe. Practic, toate visele noastre de normalitate au fost călcate în picioare și transformate în praf. Vă amintiți de cel cu „agenturile străine”? Acum tare mi-e teamă că a avut dreptate. Nu la asta am visat în 1989.
Aurel Popa