Alchimie literară

Bacovia – 140

De când e lumea lume şi-a căutat comoara
Concretă, pământeană sau chiar transcendentală,
Din grânele vieţii a aruncat negara
Nevrozelor perfide, cu tentă infernală.

În focuri uriaşe ea a topit metale
Ca, prin purificare, să le înnobileze,
Intens să strălucească, nemaifiind banale,
Cu umbra de rugină care să le păteze.

În contrastante lupte cu ea însăşi, magia
Urma ca să separe, prin vrăji, răul de bine
Şi să transforme plânsul amar în bucuria
De-a pregusta sublimul din suflete senine.

Durerea să dispară din lacrima tăcerii,
Lumina să alunge nefastul întuneric,
Moartea să se-ngroape în zorii învierii,
Căldura să inunde negrul ger cadaveric.

Cadenţe, ritm şi rime sculptate-n veşnicie,
Unite să se-adune în liricul tezaur
Şi, prin bacoviana, prozodică-alchimie,
Chiar plumbul din cuvinte să îl prefacă-n aur.
……………………………………………
S-a împlinit minunea, în toamna băcăuană
Prin paşi tiviţi cu versuri, cu slova-ngândurată,
Poetul se întoarce, ca un suspin în strană…
Cinstit de-ntreaga lume…trist bard de altădată.

Mircea-Constantin Jurebie