Deunăzi am fost martor, fără să vreau, la un act de normalitate pe care aș vrea să îl văd mai des printre noi. Nu în sensul de a vedea oameni bolnavi, debusolați, care chiar au nevoie de ajutorul nostru, că despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre umanitatea din noi. Așadar, deunăzi, în timp de traversam strada undeva pe Miorița, am observat cum două femei au sărit să ajute un bătrânel care se angajase în traversare pe roșu, fiind la un pas de a fi lovit de o mașină.
Am sărit și eu în mijlocul străzii să ajut, pentru că imediat mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Bătrânul era într-adevăr dezorientat, îmbrăcat sumar, cu o sacoșă după el, nu știa unde este, dar spunea cum îl cheamă și că are 86 de ani, voia să ajungă acasă, undeva într-o comună la vreo 20 km de Bacău. Nu avea pe nimeni însoțitor, voia să ajungă „la fată”, iar buletin nu avea… „e la fimeie”, spunea.
M-a surprins plăcut că unul dintre noi, nici nu mai contează cine, a sunat repede la 112, a venit Salvarea, apoi Poliția, au încercat toți la fața locului să se afle ce e cu bunicul, se înnopta deja, afară era frig, nimeni nu a plecat de acolo până nu am văzut că bătrânul e urcat în Salvare. Măcar nu mai stătea pe drumuri! Și Poliția ne-a mulțumit că am apelat la ei pentru „rezolvarea cazului” și ne-a transmis să stăm liniștiți că vor încerca să dea de familia lui și că până atunci va fi în siguranță.
Așa, da, mi-am zis, mulțumit, plecând spre casă. Așa, da, mă bucur că mai putem fi oameni. Am ajuns să ne mire… normalitatea! Așa, da, să fim cu toții, zic.
Adrian Petrea