Am ceva ani, suficienţi pentru a-mi permite să ripostez la auzul unei formule degradante, înjositoare de adresare către o categorie de vârstă importantă din România: Boşorogii primesc pensii mai mari; boşorogii votează cu partidul…; boşorogii stau la soare şi mănâncă bugetul ţării; trei adulţi lucrează pentru a plăti pensia unui boşorog etc.
Din ce mocirlă a spiritului ieşit acest mod jignitor de raportare la cei care, după mulţi ani de activitate, fiecare în şi pe domeniul lui, au trudit pentru a-şi câştiga existenţa, pentru a-şi creşte copiii şi a le asigura un viitor: o şcoală, o pregătire, o educaţie. Fiecare cum şi cât a putut; dar au făcut-o. Şi vremurile, după cum se ştie nu au fost dintre cele mai bune. Tot ce am construit noi, „boşorogii”, se vede, sunt, multe , în picioare, funcţionează. Om fi făcut şi greşeli, dar de aici şi până a fi gratulaţi, zilnic, cu mizerabila formulă de boşorogi, este o desconsiderare a celor care i-au născut şi crescut pe cei care acum nu au găsit şi nu găsesc un dram de respect. Nu cerem să fim puşi la icoană, am putea cere să fim evaluaţi ca oameni, ca părinţi şi bunici, iar pensia pe care o primim este o minimă recompensă (de altfel plătită tot de noi în cei 40-50 de ani de muncă) pentru că am construit o fabrică, o autostradă, un canal navigabil, 15 baraje mari şi vreo 20 mai mici, un Transfăgărăşan, am arat şi am semănat cu plugul de lemn, până l-am bătut pe cel de fier, am ridicat mii de şcoli, în care au învăţat cei care ne spun acum „boşorogi”. Ce or fi învăţat! Boşorogii au un venit de 1000 – 1500 de lei, mulţi au sub această sumă. Voi, cei care sunteţi acum la vârsta maturităţii, peste 20-25 de ani o să fiţi „boşorogi”. Pe cine o să mai daţi vina dacă şi voi o să aveţi o pensie de 1500 de lei? Dacă o să aveţi! Pe noi nu mai puteţi. Eu am învăţat de la părinţi că bătrânii sunt ca nişte sfinţi, le săruţi mâna şi te închini în faţa lor. Era mult? Este mult? Părinţii mei au crescut patru copii, era sărăcie lucie prin anii ’50 prin Moldova, tata s-a dus în Banat să muncească pentru 10 saci de porumb şi o brumă de bani, iar bunicul a rămas acasă să aibă grijă de noi, de casă, de familie, de pământ. Şi nu erau boşorogi. Erau bărbaţi responsabili, pentru ei şi pentru familie, ca să nu folosesc vorbe mari: pentru ţară. „Boşorogii” au plecat pe front şi, mulţi, prea mulţi, nu s-au mai întors. Acum, nepoţii şi strănepoţii le aruncă în faţă: Boşorogilor!
Da, cred că ne-am boşorogit (Dex: om în vârstă, ramolit, bolnav) de muncă, de griji, de neascultarea fiilor, de multă sărăcie pe care am înghiţit-o ani şi ani. Boşorogilor li s-a mai dat 100 de lei la pensie. Şi noi, „boşorogii” mergem la aceeaşi alimentară ca voi, tinerii, conducem, care mai poate, o maşină veche, ne spălăm şi bem aceeaşi apă, la acelaşi tarif ca voi, cei care, de la înălţimea tinereţii voastre, vă permiteţi să ne daţi cu tifla: Boşorogilor!
Nu-mi permit să vă răspund: asemenea. Ar fi sub demnitatea mea. Eu îmi trăiesc anii pe care îi mai am cu demnitate şi, ca să ştiţi, la vârsta mea, încă mai lucrez, în loc să „boşorogesc” prin parcuri şi baruri. Şi cred că mai este nevoie de mine (de mulţi alţii), deoarece voi (nu toţi, dar destul de mulţi) trândăviţi, vă miroase urât munca, mai bine flueraţi de pe margine. Chiar nu vă uitaţi în jurul vostru? Ce mama dracului aţi construit voi de când v-a înţărcat mama, ca să vă permiteţi să ne apostrofaţi pe noi?
Ţara asta are nevoie de voi, de voi întregi la minte, inteligenţi, de munca voastră, de respectul vostru, nu pentru a huzuri noi cu 1500 de lei, ci pentru a vă creşte copiii, pentru a fi fericiţi şi a nu ajunge, la fel ca noi, „boşorogi”. Nu mai este mult nici până la judecata voastră. Şi nu aş vrea (nici nu voi putea) să mă uit în ochii voştri.
Solomon Panaite