Vă trimit aceste rânduri foarte revoltată de ce mi s-a întâmplat. Am fost zilele acestea în vizită la o rudă, la Spitalul Județean din Bacău, respectând programul de vizite, afișat peste tot. Bătrâna pe care o vizitam are 94 de ani, are nevoie de ajutor și să meargă până la toaletă, am stat să îi dau și să mănânce ceva, pentru că singură nu poate, am și schimbat-o cât s-a putut, de pijamale. În fine, așa cum faci când te duci la un bolnav și vrei să te faci util, cât de cât. Bunica ducea și dorul unor vorbe bune, că era singură și i-am mai ținut și de urât. Fără să realizez, am depășit cu câteva minute programul de vizită. Am dat să ies din spital, dar nu am mai putut pentru că toate ușile erau blocate. M-am trezit baricadată ca într-o închisoare, am intrat și un pic în panică, dar am văzut liftierul, care se odihnea pe un scaun, (probabil era foarte „obosit”), și am crezut că el e salvarea mea. L-am rugat frumos să îmi deschidă ușa să pot ieși din spital, dar m-a tratat cu o atâta ironie și lipsă de respect… de nu cred că am să uit prea ușor. Sunt și eu o femeie destul de în vârstă, măcar pentru asta ar fi trebuit să afișeze măcar acel dram de stimă. „Nu fac muncă voluntară și voi fi văzut și pe camere de ce fac, nu am voie!”, mi-a spus sec. I-am spus frumos că vreau să ies din spital, nu să intru… Nu vă pot descrie cu câtă impertinență… s-a conformat. Sunt foarte nervoasă, de aceea nici nu-mi găsesc cuvintele! Mă rog, așa e când ne facem că muncim! Și nu pe bani puțini, deși nici asta nu l-ar fi scuzat pe respectivul de un asemenea comportament.
Lenuța Dumitru