„Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Am avut și noi, în „Parcul Libertății”, devenit „Elena și Mircea Cancicov”, o coloană a infinitului. Am aflat cu tristețe, că nu mai există. În 1974, luna august, în partea de sud a parcului a apărut, fără tăieri de panglici, „Grupul coloanelor de lemn sculptate”. Un ansamblu care cuprindea trei laturi. În centru o poartă monumentală, în spate o coloană a infinitului, iar în stânga și dreapta, câte 11 stălpi din lemn. Fiecare decorat cu motive geometrice, florale și animaliere. La baza stâlpilor erau dăltuite, numele localităților de unde proveneau „meșterii”. Asta aflai, după ce realizai că, „La început a fost copacul, apoi omul!” Deasupra porții centrale, intrând în poveste, îți reaminteai de cunoscutele versuri populare: „Soarele și luna/ Mi-au ținut cununa/ Brazi și păltinași/ I-am avut nuntași.” Și dacă insistai și priveai cu atenție, pe o latură a primului stâlp, din dreapta, descopereai și autorii. Într-un decupaj în relief, modest: „Au dăltuit elevii din Școlile Pedagogică, Sanitară, Construcții. Proiect și îndrumare, Alexandru Huțanu, Școala Populară de Artă, Bacău”
Porțile, stâlpii sculptați în lemn, s-au prăbușit pe rând. Din tot complexul arhitectural, cele „Trei grații” – „Geneza”cum oficial era intitulat ansamblul – vopsite la un moment dat în trei culori – cu toate că erau sculptate în costume populare diferite, reprezenta simbolul păcii. Fiecare încă mai are în mână, câte o floare și un porumbel. Mai au șanse să reziste. Șubrezite, porțile monumentale din mijloc, încastrate în piatră, încep să facă plecăciuni. Coloana infinitului ridicată aici, cu origini de inspirație în zona cimitirelor din Maramureș, nu a fost inventată de Brâncuși. În simplitatea ei și calea spre cer căutată, artistul a transpus metaforic, starea de fapt a românului. Gâtuit de griji și nevoi, bucuros în iubire, apoi iar gâtuit, strâmtorat de secetă și foame. Apoi iar lăsat să răsufle. Să prospere cât de cât! Hai la luptă! Victorios în război, dar cu lacrimi de dor și jale, pentru cei neîntorși. Apneu. Primul copil, bucurie! Respiro. Bunicul plecat spre cei drepți… împăcare. Șansă! Moștenire, afaceri, bani. Faliment! Iar de la capăt, tot intubat, cu speranță de viață. Și tot așa, de nu mai știi dacă infinitul e pavat sau asfaltat, pe drumul care te duce în Rai sau în Iad. Cei care stau pe bancă astăzi, în parc, nici nu observă ce-au pierdut. Se gândesc la banii rămași din pensie și să nu se lovească ăla mic. O pală de vânt a doborât o operă de artă, vinovată de verticalitatea și mesajul ei. Era putredă dom’le, la origini! Comunistă! Mare sfârâială. Și așa s-a șters cu buretele, ca prin farmec, toată nepăsarea. Grija și cheltuielile pentru neconservarea ei au făcut economie la buget. Uităm repede ce nu ne place. Dar și ce este frumos? Bucuriile? Tradițiile? Cu ele ce facem? Le-am avut oare?
I. Bogdan