Am lăsat să treacă sărbătorile, inclusiv „Boboteaza”, pentru a nu strica ziua cuiva, după care m-am hotărât să vă trimit aceste gânduri.
Suntem o familie tânără, cu ajutorul părinţilor şi a unei bănci ne-am cumpărat un apartament, l-am mobilat cum am putut, simplu şi elegant. Suntem fericiţi şi am zis, după ce am citit anunţul de la intrarea pe scara blocului că imediat după Anul Nou, vine părintele cu Ajunul Bobotezei, să-i deschidem şi noi uşa.
Ne-am pregătit cum am ştiut, am mai întrebat părinţii, vecinii ce trebuie să facem. Eram amândoi emoţionaţi. Am deschis uşile la toate camerele, am pus pe masă prăjituri, o sticlă cu vin şi o cană pentru agheasmă. Vine întâi dascălul şi ne anunţă că părintele urcă scările. Intră părintele, un bărbat tânăr, cred că la vreo 35-40 de ani, cu busuioc şi cruce. Dascălul în urma lui, îi ţinea isonul. Am stropit cu agheasmă, din hol, către celelalte camere, ne-a urat sănătate şi mulţi ani, am mulţumit cu aceleaşi urări, am sărutat crucea întinsă spre fiecare, am dat să-i servim cu ceva dar au refuzat, am plătit şi…atât.
Asta a fost, ne-am întrebat din priviri? Totul a durat 40 de secunde. Nu ne-a întrebat nimic, ce facem, cum o ducem, care este relaţia noastră cu Dumnezeu, ne ducem la biserică, ceva despre viaţă, cum ne povestise nişte prieteni, ortodocşi şi ei, dar de alt rit, că se întâmplă când vine preotul acasă la ei. Am dat telefon părinţilor, la ţară, le-am povestit.
Au rămas şi ei miraţi, preotul lor îşi face timp, atunci când vine de Crăciun, de Bobotează, pentru a sta de vorbă despre una, despre alta, după ce îşi face ritualul. Este mai apropiat, îi cunoaşte pe toţi, le ştie familia, preocupările, îi mai povăţuieşte etc. Şi brusc, îmi aduc aminte de când eram copil, venea părintele, mama de ducea în faţa lui, îi sărutam icoana şi mâna, el cânta ceva foarte frumos, ne mângâia pe creştet, scotea din buzunar câteva bomboane, ne spunea să fim cuminţi şi să învăţăm, după care noi o zbugheam afară, iar părintele rămânea cu părinţii.
Poate că preotul nostru nu are timp, „sector” mare, timp puţin, deja se întunecase, cine ştie, ne-am zis, poate aşa-i la oraş.
Lucian Costea