Ni s-au promis multe, când nu credeam că acest virus va deveni așa de periculos. Eu și soția suntem pensionari. Din micile economii am reușit să ne facem ceva provizii, când deja erau semene de panică. Câteva kg de făină și 3-4 sticle de ulei. Credeam că va dura o lună-două. Când s-a introdus obligatorie purtarea măștii, la intrarea în centrele comerciale, au fost câteva magazine care le ofereau gratuit, la intrare. Nu le-am aruncat. Un specialist de la televizor a spus că se pot refolosi, dacă le speli bine și le calci cu fierul de călcat. Noi refolosim și pungile astea ecologice, de unică folosință. Mai rău a fost când ni s-a impus orarul de mers la piață, încolonați ca pe vremea lui Ceașcă. Acum sunt de toate, dar mă mulțumesc cu uitatul. Pensia nu ajunge. De la atâta spălat, măștile s-au decolorat. Îmi era rușine să le mai port. Am cumpărat trei, cu zece lei. După aia s-au scumpit. Soția a venit cu ideea să coase ea, la mână, altele noi. Mașina de spălat s-a stricat demult. A tăiat bucăți un cearșaf mai bun, le-a făcut pliuri. Elasticul nu mi-a spus de unde l-a luat. Să nu vă supărați, dar mi-am adus aminte de un banc, din tinerețe. Din generația decrețeilor, când Bulă s-a dus cu prezervativul la vulcanizat. Așa și noi cu măștile. Sănătatea costă! Masca și ea. Amenda o plătești dacă nu o porți. Nu contează din ce e făcută sau dacă chiar te protejează.Totul este să ai ceva peste gură și nas. Soția mai are încă un cearșaf. Mai coase și pentru prietene. Dar nu se îndură să nu le frece și pe astea, făcute de ea, la zolitor.
Alexandru Mirica