Demult,cândva,în satul meu natal,pe strada ce ducea spre casa mea,
Stătea un singuratic bătrânel,într-o căsuță,singură și ea.
Nu gard,nu dependențe,nici WC,din drum săreai un șanț plin de noroi,
Pe cărăruia care te-ndrepta,spre pragul lui, prin troscot și trifoi.
Era cizmar,chiar unul priceput și renumit și de cuvânt era,
Că de spunea,să vii la data de…,să-ți iei pantofii,chiar așa era.
Când era treaz,adică…ne băut,avea un fel de-a povesti ,ciudat,
Mereu spunând,de anii de război,din Rusia,pe unde a luptat…
Lovit la cap,într-un bombardament,la Stalingrad,cu greu și-a revenit,
Și lumea îl știa handicapat,fiindcă părea tot timpul zăpăcit.
Când se-mbăta…si asta foarte des,venind spre casă,singur își vorbea,
Și-acas-ajuns,fuma,boscorodind nemulțumit,până ce adormea…
Dar,niciodată n-a cerșit nicicui,trăind din pensia de veteran,
Și permanent,zicea că se mândrea,că e român și neam de moldovean.
Iar vorba lui,și azi mi-o amintesc,cum c-a fi” domn” nu-i lucru de mirare,
Că a fi “om”,cinstit și curajos,demn ,patriot,e lucru cel mai tare…!
Și se oprea în drum,din când în când,făcând mereu această precizare,
Dar și,că niciodată nu va fi,nici el nici neamul lui,scos de vânzare…
Apreciez ce-a fost văzând cum azi,ajuns-au domni prin jaf și prin vânzare,
Că un cizmar,chiar și handicapat și chiar bețiv…,era mai de valoare.
Nicolaie Ionescu
Bacau,21.11.2022