Așa au fost păcăliți cu acest slogan și țăranii noștri, după Colectivizare, când în planurile de cultură de pe terenurile noilor Cooperative Agricole de Producție a fost introdus un soi nou, de hibrid la porumb, neaclimatizat însă pentru zonele noastre geografice. Păpușoii locali, cu știuleți mici și boabe îndesate pe știulete, din care la coșarnița din ogradă se făceau și floricele (popcorn), au fost înlocuiți cu alții mari și frumoși, dar cu boabe seci. A durat ceva până cercetarea științifică de la noi, cu specialiști de geniu, a mărit producțiile la hectar, chiar dacă erau exagerate pe hârtie. Nu mi-e rușine nici după 1990, când după retrocedări, tarlale întregi au fost cultivate cu floarea soarelui adusă de peste ocean, fără a se ține cont că harnicele noastre albine autohtone, sunt mai micuțe, și nu reușesc să le polenizeze. Nu mai este nevoie de vaccinuri, și așa depășite, dar prin contracte ne mai vin altele. Cineva și-a îndest bine fesul. Pastilele cu iod de ce stau în depozite? Dacă tot s-au produs măcar să fie distribuite, să fie la îndemână la nevoie. La cutremur ne gândim ca la drobul de sare de pe sobă, ne plângem și ne văităm, dar nu-l dăm jos de acolo sau mutăm copaia cu pruncul de sub el. Din gura politicienilor aleși de noi, numai miere și albi porumbei. Așa cum s-a dovedit și acum, „Moscova nu crede în lacrimi”, film regizat de Vladimir Menșov care a primit, în 1981, Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin… nici românul nu mai crede în carul umplut cu atât de multe promisiuni.
Vali Vâlcu