Am iubit întreaga viață,fără a avea măsură,
Frumusețea ce privirea o absoarbe din natură…
Și,în dorul meu de ducă,singuratecul hoinar,
Cum și unchiul de pe tată…,m-am făcut și eu pescar.
Copil fiind,când doar vreo nouă,zece ani am împlinit,
Cele mai frumoase clipe,le-am trăit la pescuit,
Având marile-avantaje,unul că eram băiet,
Dar și faptul c-aveam satul,foarte-aproape de Siret…
În plus,înspre nord,în coasta satului,până în zare,
Cât poți prinde cu privirea se-ntindea o baltă mare,
Nici adâncă ,nici prea mică,cu-apă limpede,curată,
Și cu cântece de păsări călătoare,vara toată.
Mai era,spre vest,aproape ,după ce treceam de deal,
Bistrița cu apă sfântă,cu sclipiri de-argint în val…
Ei,cum Doamne ,când natura,oferindu-ți toate-n dar,
Să nu treci și pescuitul,în al zilelor orar?
A trecut amar de vreme și chiar de-am îmbătrânit,
Când și când,în zorii zilei,mergem iar la pescuit,
Insă,marea diferență,între ce a fost și este,
(Peste faptul că decorul e același, de poveste),
Pe atunci,nicicând,niciunde,nimeni nu m-a întrebat,
Dacă am permis și dacă îl am,este și vizat,
Acum nici n-apuc,la baltă,sau la râu să fac ocol,
Că dau patru cinci năvală și vrând permisul, la control.
Nicolaie Ionescu
Bacau,29,07,2021