Vine o vreme în viaţă în care trebuie să-ţi alegi drumul. Şi poate nimeni din acest oraş nu a experimentat această alegere mai tare ca bieţii locuitori ai cartierului CFR care, încă din vara anului trecut, au fost puşi în situaţia de a-şi căuta o cale alternativă de a ajunge în oraş. Pentru că luna iulie a anului trecut a adus ceea ce nimeni nu aştepta: interdicţia de a mai trece liniile ferate (interdicţie semnalată fizic de două porţi care închideau accesul către linii şi garduri între acestea). Pe aici nu se trece. “Atunci pe unde?” au întrebat oamenii. Şi din nou, soluţia a venit de unde nimeni nu se aştepta: de sub pământ, sub forma pasajului dezafectat prin care treceau de ani de zile doar vântul şi cei în căutare de senzaţii tari. Ei bine, situaţia nu s-a schimbat prea tare: în continuare în pasaj e un curent îngrozitor, iar cei care trec pe-acolo pe cuvânt că sunt tari de inimă.
Eu mărturisesc că am rămas pe stil vechi şi că încă trec liniile ferate, chiar dacă trebuie să merg mai mult. Oricum, orice cale este de preferat condiţiilor din pasajul subteran: miros îngrozitor, mizerie, lipsa unor paznici şi a luminii la ieşirea din pasaj. Poate astfel de pasaje subterane funcţionează în oraşe civilizate, dar ce aşteptări putea avea cineva de la Bacău sau de la cartierul CFR?
Este suficient să priveşti tavanul pasajului ca să te treacă fiori pe şina spinării, exact ca la Capela Sixtină, doar că din motive diferite… extrem de diferite. Dar nu este nicio problemă, căci şi perspectiva de la nivelul solului te lasă dezarmat. Pe jos sunt în permanenţă urme de fluide umane identificate (sau nu), ceea ce nu poate să fie altfel decât o încântare pentru oamenii care trec zi de zi pe acolo. Pază nu există, întrucât paznicii stau în incinta gării, deşi în ultimul timp au devenit o specie pe cale de dispariţie. Atunci când plouă, apa se infiltrează şi inundă pasajul, iar atunci când nu este apă, există o mulţime de indivizi dubioşi care se infiltrează şi care sunt un real pericol. Stând pe peron, rişti adresarea unui “bagaboantă mică” (caz real) din partea unora dintre cei care îşi fac veacul prin gară.
Mai mult, gara în sine a devenit un loc periculos: în aşa-zisa sală de aşteptare dorm oameni ai străzii şi suflători în pungă, iar la magazinele de pe peron se adună tot felul de indivizi pe care nici măcar poliţia nu se sinchiseşte să-i alunge. Oare ce ar trebui făcut pentru ca gara din Bacău să devină una normală, în care să poţi pleca şi veni cu orice tren, fără să trebuiască să te gândeşti cum să scapi nevătămat din perimetrul gării? Adică dacă s-a putut ca numitul Obie-Wan Kenobie sau cum îl cheamă să-şi bată joc cu acordul Primăriei de faţada Teatrului de Vară, de ce nu se poate face ceva (bun de data asta) şi în legătură cu pasajul?
Ce fac Primăria şi cu domnul primar? Am înţeles dintr-un interviu al doamnei Alina Căprioară, cea care a iniţiat redeschiderea pasajului (care voia să adauge grafitti-uri pe pereţii lui, practic ultimul lucru care lipsea din mizeria aia şi care nu înţeleg ce treabă avea cu zona CFR, dat fiind că nu locuieşte acolo – adică nu e ca şi cum cineva merge la dumneaei acasă şi îi schimbă culorile de pe pereţi sau mobila) că responsabilitatea revine Primăriei. Aşadar cum rămâne – facem ceva sau nu mai facem? Chiar ne-am prostit de tot? Cât de jos putem ajunge? Pentru că mai jos de nivelul pasajului nu cred că se poate…
În concluzie, mă gândesc că autorităţile competente ar putea să arunce o privire şi în pasajul CFR pe care oricine l-ar califica drept un pericol biologic atât pentru locuitorii cartierului, cât şi pentru curajoşii care se aventurează în această zonă a oraşului. În plin sezon de închidere a spaţiilor cu risc seismic, zic să ne gândim, pe bună dreptate, că uneori, pericolul nu vine de deasupra, ci vine de dedesubt.
Ştefana B.