În 22 decembrie 1989, mi-a fost frică și am ieșit târziu să mă bucur pe față în fața fostului Comitet Județean de Partid, unde este acum Prefectura și Consilul Județean. Era deja cam ora patru când am ajuns și am văzut că lumea adunată să-l dea jos pe Ceaușescu dansa, dar nu dansuri populare românești, ci dădea din șolduri pe o melodie la modă pe atunci. Se numea Lambada și chiar nu știu de unde a găsit-o cel care era DJ revoluționar în fostul sediu al comuniștilor, dar care avea o stație de amplificare perfectă. Oare aveau pregătită o listă cu melodii pentru Revoluție? Nu cred! Sigur sunt că până pe la ora 12 noaptea, cât am stat eu acolo, s-a dat de cel puțin 20 de ori Lambada la difuzor și băcăuanii au dansat cu entuziasm pe ritmurile din Caraibe. Ba mai mult, la un moment dat o fătucă simpatică m-a smuls de pe marginea de unde priveam și m-a luat la dansul exotic, bâțâind frumușel din fundul îmbrăcat în blugi! N-am întrebat-o de unde avea asemenea textură occidentală (să trăiască studenții arabi de la Universitate!), dar nici nu știu unde s-a dus revoluționara mea parteneră de dans-protestar după ce am prestat. Cine știe, poate o fi ajuns vreo șefă de instituție, sau poate mai mult. Oricum, e în siguranță, că nu mi-o mai aduc aminte! Revenind la Lambada din decembrie 1989, m-am întrebat de ce ”a prins” atât de bine acest cântecel dansabil. Acum înțeleg că așa aveam noi nevoie atunci să protestăm împotriva dictaturii, dând din șolduri îmbrățișați și entuziasmați că sună muzica în piața publică. După 33 de ani, nu mai dansez nici eu, nici copiii mei la 22 decembrie. S-a transformat totul într-o pomenire cernită, deși în 1989 era bucurie. Tare aș vrea ca în Centrul Bacăului să se audă Lambada și tinerii de azi să danseze așa cum am dansat noi. Nu cred că vor avea și entuziasmul nostru de a schimba într-adevăr România! Și nici pasivitatea!
Petronela Nemțeanu