Am fost duminică, după un an și jumătate de la începutul pandemiei, în târgul de la marginea orașului. Târgul de mașini cum i se mai spune. Am simțit că am revenit la normal. Nimic nu s-a schimbat, de parcă timpul a rămas în loc. Am făcut o fotografie, aparatul este printre primele digitale, nu prea de calitate. Aceeași intrare abruptă dinspre Podul de la Serbănești, pe lângă Dig, unde mintea unui gospodar care percepe taxe ar fi putut, cu câțiva saci de ciment, să încropească niște trepte. Aceleași gropi care devin băltoace la prima ploaie. Aceleași grupuri sanitare înlocuite de vegetația de pe margini, aflată mai la îndemână. Amatorii de chilipiruri, curioși de ce s-a mai aruncat la gunoi prin vest, nu pleacă cu mâna goală. Puțină marfă de calitate, pentru cunoscători, și prețuri umflate că s-a scumpit benzina. De mașinile înșiruite nu mai spun. Bătrâne doamne machiate. Mă întreb? Mai bine de un an spațiul a devenit parcare publică. Cînd plouă, toată zona de lângă dig devine mocirlă. Exact locul unde expun la vânzare lucruri din casă, cei mai amărâți cetățeni care își exercită cu demnitate, dreptul la vot. Bat în lemn, că nu știu ce vreau. M-am vaccinat. Să revăd și după valul ăsta IV, cu tulpina D, la anul, târgul la fel? Sau să văd că mai fac și consilierii aleși, ceva, „după buget”? Vorba lui nenea Iancu. Că vine toamna și nu-l avem, nici să-l împarți cu praștia. Ing. Vasile Trofin