Timpul trece pe nesimțite. Ca mai ieri ne-am mutat în blocul și apartamentul în care locuim și acum. Însă au trecut vreo 40 de ani. Înnumai câțiva ani, în tinerețele npoastre, scara s-a umplut de copii, răsăreau ca ciupercile, scuzați comparația. Când ieșeau seara în fața blocului, ziceai că s-a deschis grădinița. Era strada noastră plină de copii. Gălăgie, jocuri, plânsete, strigăte, veselie. Stam la balcoane și ne minunam. Cei mai mici se jucau în spatele blocului, erau mai feriți de mașini și de joaca celor mari. Subiectele părinților, mândri nevoie mare, erau despre școală, pozne, succese, note, toți erau niște zmei, frumoși, sănătoși, bucuria fiecărui părinte.
Încet, încet, au început să plece, la alte școli, la facultăți, în alte orașe, mai târziu prin alte țări, mulți s-au căsătorit și și-au schimbat docmiciliu. Pe unii nu i-am mai văzut de mulți ani, aud, de la părinți, că sunt în Anglia, Belgia, Germania, Italia, Suedia, unul a ajuns în Noua Zeelandă.
S-au mai dus și dintre părinți, aici, pe aproape, în cimitirele orașului. Puțini s-au mai mutat pe scară. Aproape tot aceeași suntem, ca la început, însă mai bătrâni, mai singuri. Nici nu ne mai vorbim, ieșim rar in case.
Acum, pe scara noastră, sunt mai mulți câini, decât copii. Sunt trei mari, toți albi, cam gălăgioși, și unul mic, un pechinez, cam grăsuț, care abia mai urcă scările. Nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord cu noii locatari, așa cum scrie în Legea asociațiilor de proprietari. Dimineața ne dau deșteptarea la ore mici, iar când îi lasă singuri, e jale: latră ca la balamuc. Copii? Mai sunt doi, două fetițe, frumoase și deștepte, sunt vedetele noastre, toată lumea stă de vorbă cu ele. Doar doi copii. Și patru câini.
Nu, nu cred că locul lor este în bloc, în apartamente, câinele are nevoie de spațiu, de alergare, iar noi de liniște.
Tata avea doi câini. Spunea că ei sunt pentru paza gospodăriei, ziua stăteau legați, pe sârmă, să aibă loc de mișcare, unul în curte, altul în grădină. Le dădea drumul doar noaptea, să se întâlnească cu alți câini, să-și facă și ei treburile, ziua, înapoi, în lanț.
De ce îi chinuim în bloc? Marile asociații chinologice văd că nu scot o vorbă!
Pe scara noastră mai sunt doi copii și patru câini.
Mioara Bardașu