Ei bine, a venit și iarna asta cu un dram de ninsoare, o glumiță rece și destul de seacă, dar iată că orașul a luat-o razna de parcă ar fi fost un tsunami alb! Să ne înțelegem, nu e vorba despre un vis frumos de iarnă cu fulgi pufoși și sănii trase de cai, ci despre o ninsoare ce pare să fi pus orașul în genunchi, mai ceva ca o cafteală luată de un bețiv de la nevasta disperată!
Cu toate că n-a fost nici pe departe o ninsoare demnă de Stalingrad, pe străzi abia se putea circula. Mai grav, pe pistele de bicicletă nu s-a întâmplat nimic, nada, au răms frumos întroienite.
Așa că, ziceți-mi și mie, cum să nu te simți trădat când, cu sufletul la gură, aștepți să te dai cu trotineta pe gheața proaspătă, iar singurul lucru cu care te întâlnești sunt niște nămeți bine crescuți?!
E drept, a fost o ninsoare de nimic, dar parcă ne-am simțit într-un film de groază în care zăpada își deschide gura și înghite toate bicicletele, iar trotinetele se topesc precum zăpada în bătaia soarelui. O dramă, vă spun! O dramă pentru toți bicicliștii și trotinetele noastre nerăbdătoare.
Și în mijlocul acestui peisaj desprins parcă dintr-un film suprarealist, am avut onoarea să asist la un spectacol unic: mii de bicicliști cu gleznele dezbolite artistic, insirați ca margelele pe o sfoară de zăpadă. Cu fața roșie și ochii plini de dezamăgire, acești aventurieri urbani priveau cu tristețe pistele lor preferate, acum transformate în adevărate trasee de cross. Unii dintre ei își strânseseră pumnișorii, alții își îndreptau privirile spre cer, poate rugându-se să vină un înger al deszăpezirii să le salveze bicicletele de la iarna neiertătoare.
Radu O.