(Plânsul Basarabiei)
Durerea noastră, sfântă Românie,
O port în cuget ca pe-un crucifix
Când Prutul, pentru noi, devine Styx
Şi inima în scâncet se sfâşie.
Ţară, de vremuire schingiuită
Şi destrămată, sfâşiată ţară,
Îţi duci nefericirea ca povară
Înnegurată şi nefericită.
Ţară, în răsărit te strânge Prutul,
În nordul tău, oftează Bucovina…
Cu pete negre s-a cernit lumina,
În pumni de ani, ne plângem tot trecutul.
Aduni în tine dragostea supremă
De-al mamei sân, dor tainic sufletesc,
Dor şi de braţul tatii, bărbătesc,
Dor de seninul cer, pus diademă.
Sunt Basarabia, iubita-ţi fiică,
O prizonieră-n noile hotare,
Şi rupt de tine, sufletul mă doare,
Înlănţuit de-o ancestrală frică.
Mă însoţeşte-un dor în întuneric,
Greu, nesfârşit, dor lung şi obsedant,
Dor nemilos, aprins şi fulminant,
Dor scump, pustiitor şi ezoteric.
O dragoste dintâi, urma sărutului
Pierdut în timpuri aspre, suferinde
De ticăloase-ambiţii, va aprinde
O lumânare pe malul Prutului.
Cu ochii în adânc, încet, încet, îngheaţă…
Moartea e ultima ei lecţie de viaţă.
Pe Prutul-Styx, cu disperarea, crunt luntraş,
Dispare-nsângerat un dor sinucigaş…
…………………………………………
Iar Prutul, având lacrime în valuri,
O-neacă-n tristul cântec de cavaluri.
………………………………………
Doar dorul meu de neam rămâne cât vecia…
E dorul preasfinţit, dorul de România.
Mircea Constantin Jurebie