Căciunul este unic şi magic pentru români. Este sărbătoarea care reuneşte mereu şi mereu familia, pentru a sărbători Naşterea Domnului Nostru Iisus Hristos. Bradul de Crăciun, colindele, obiceiurile de iarnă, Steaua, bucatele tradiţionale, atmosfera specifică satului românesc mi-au încălzit inima şi mi-au adus bucuria revederii familiei, după ani de pribegie prin mai multe oraşe din Europa. Nicăieri, niciunde nu vezi asemenea obiceiuri, nu mai găseşti ceva din tradiţiile lor, toate au murit, fiind înghiţite de tăvălugul modernismului, uitate şi ignorate. Mă minunez şi mă întreb cum de au rezistat, cum mai rezistă, la noi, obiceiurile străbune?
Răspunsul este, după cum mi-au spus părinţii şi fraţii mei, dragostea şi iubirea pentru tot ce ne-a marcat istoria: simbolurile religioase, simbolurile care marchează succesiunea anotimpurilor, semnele perenităţii şi veşniciei oamenilor pe pământ. Şi, vă mărturisesc, din ce am văzut, un rol important îl au părinţii, bunicii, învăţătorii şi profesorii, fie că sunt de la ţară sau din oraşe. Am văzut, spre lauda orăşenilor, copii care ştiu cele mai frumoase colinde, care nu diferă de cele din satul meu.
Venirea acasă m-a lecuit de „boala” care mă măcina de câţiva ani şi nu-i găseam leacul. Plec, sper, de data aceasta, nu pentru mult timp, cu sufletul şi inima pline de bucurie, cu speranţa că tot ce avem mai de preţ, cu toate greutăţile din ţară, nu vor pieri niciodată şi că am unde mă întoarce pentru totdeauna.
Viorela Bălănescu