Mergeam atent, azi dimineață,
Când pe zăpadă ,când pe gheață,
Ca peste drum s-ajung, in Piață,
De prânz să pregătesc ceva.
Și ca de fiecare dată,
Privirea-mi spre Moldova cată,
Ce-atât de ponosit-arată,
Pe cât de “șic”era cândva.
Ți se-arăta ca o mireasă,
Înconjurată de terasă,
‘Naltă,faloasă,aratoasă,
Că inima iți tresărea.
Iar acum e biată ruină,
Te-ntrebi de mult o să mai țină,
De undeva de n-o să vină,
Să o salveze cineva.
Îmi dă târcoale-o întrebare,
A cui o fi acuma ,oare,
De ce nu-i pasă in ce stare
De degradare a ajuns?
O ști municipalitatea,
Care-o fi posibilitatea,
Să îndreptam realitatea,
Sau nici ea n-are un răspuns…
Și va rămâne mai departe,
Un uriaș cu geamuri sparte,
Cu scări și cu ziduri crăpate,
Mânjite și decolorate,
Doar cu privirea plânsă, sus!
Dar de-o mai rezista clădirea ,
Măcar să-i schimbe denumirea,
Din Moldova-n Dezamăgirea,
Cât alte năzuințe nu-s!
Nicolaie Ionescu