Păcat. Am mai spus-o și o spun din nou. Păcat de noi și de imaginea proastă pe care ne-o promovăm! Am trecut zilele acestea, încă o dată, prin Gara Bacău. Am mai scris la această rubrică, sperând că se poate face ceva, dar nu am găsit nicio modificare. E mare păcat de ce văd mereu acolo! E, totuși, poarta de intrare a orașului nostru, nu? O poartă, care permanent e devastată și părăsită. O clădire impozantă, frumoasă, cu o arhitectură modernă, cu un proiect bine gândit, acum e tristă și fără de viață. Nici călători nu mai sunt, dar asta-i altă problemă. Am fost iar în gară, pentru un drum în București. Deci, pentru a beneficia de serviciile CFR-ului. Nu tu iluminat, nu tu curățenie, nu tu un var pe pereți. Sala de așteptare e goală și rece, geamurile au început să se crape, scările să se sorojoască, pavelele de pe peron sunt sparte. Păcat. Mare păcat, repet! Când totul poate fi făcut foarte ușor, dacă ar fi și un gospodar, cum se spune, la conducere. Cum am mai scris într-o postare mai veche, e păcat pentru că am fost singurul oras din țară care, în anii Comunismului, s-a putut bucura de o gară nouă, dărâmată și ridicată din nou în timp record, atunci când Alexandrina Găinușe, o personalitate despre care se vorbește și în ziua de azi, a avut curajul să ordone ca într-o noapte să fie pusă la pământ. Era undeva, în anii ’80! A făcut acest gest pentru a forța mâna lui Ceaușescu (cât curaj, pentru acele vremuri!) să dea fonduri urgente de reconstruire a ei. Iar pentru această „ispravă”, a intrat în istoria locală. Și acum, ce a mai rămas din gara noastră? S-au mai făcut investiții, s-a modernizat, s-a igienizat la un moment dat, s-a reorganizat totul, cu ani în urmă. Însă e păcat unde s-a ajuns. Scaunele și pereții poartă amprenta lipsei de civilizație, gardurile dintre linii au dispărut sau sunt rupte si strâmbe, ruginite și îndoite. E păcat că acest loc, care odată era mândria noastră, a ajuns acum adăpostul oamenilor străzii si al câinilor vagabonzi. Chiar nu se mai poate face nimic?
Dorina Cozma