Ion Luca Caragiale: „Era la școala numărul 1 de băieți «Decebal» din urbea G… Trei ani de-a rândul, din clasa întâia primară și până-n a treia, doi școlari eminenți și-au disputat cununa de merișor, smulgând admirația profesorilor, revizorilor, inspectorilor și tutulor autorităților. Acești doi școlari sunt Artur Ionescu și Ioniță Păunescu.” (Premiul întâi – o reminiscență din tinerețele pedagogului, Universul, 3 iulie 1900)
Mircea Eliade: „Diletanţii amuţiră. Amuţi, peste puţin, şi fanfara, acoperită cu aplauze. Cinci minute pauză. Apoi, începu premiile. Un secretar, peltic, strigă: – Brădescu Mihail, clasa a VIII-a reală, premiul I cu cunună. Fanfara intona arpegiul glorificator: – Do-mi-sol-do. Do-sol-mi-dooo… Do-mi-sol-do… (Romanul adolescentului miop)
Ion Minulescu: „Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-paşa. După sfârşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfârşitul fiecărui an şcolar, premiul I cu cunună. Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteştilor. (Corigent la limba română)
Marin Preda: „- Premiul întâi la băieți, Moromete Niculae! spuse învățătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în fața scenei. Moromete nu se mai îndoi, mai ales că își recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoție, tatăl strigă din coltul lui: – Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoșilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie și uite că nu e învățat s-o poarte, stă cu ea pe cap. Teodorescu așteptă să se facă liniște, timp în care spuse și el elevului să-și ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană și câteva cărți și-i șopti să spună poezia… (Moromeţii, capitolul XVIII)
Sara Székely – Surica, fiica Evei: „Mama a sosit acasă, în sfârşit, dar zadarnic am rugat-o să-mi spună motivul pentru care fusese convocată la şcoală. Nu mi-a spus nimic, însă dimineaţa mi-a dat zece lei pentru medalie. Pe atunci cel mai bun elev din clasă primea o diplomă şi o medalie pe care era înscris «Premiul I», precum şi o cununiţă de flori. Medalia era achitată de părinţi, pentru că şcoala nu avea fonduri pentru aşa ceva. (Amintirile unei şcolăriţe evreice ardelence)
Coroniţa de premiant a fost însă introdusă acum mai bine de un secol de Spiru Haret, după ce acesta devine ministru al învăţământului românesc (el având origine armenească), în 1879.
****
Am transmis aceste rânduri (după o documentare destul de laborioasă pe internet), doar pentru a trage un semnal… Sau chiar pentru a dojeni, dacă-mi permiteți, unii dascăli, care au uitat să mai aducă o bucurie și să lase o amintire de neuitat unui copil. Personal, nu am cum să nu îmi aduc aminte cu câtă mândrie purtam și eu coronița de flori de câmp (nu mai știu dacă mi-o făcea mama sau învățătoarea), atunci când în ultima zi de școală eram premiată. Coronița de pe cap era mai importantă decât premiul în sine. Era coronița mea, mă vedea toată lumea cu ea pe stradă, acasă o agățăm într-un cui și o țineam acolo până se usca (apropo, era făcută din flori proaspete), pentru că simțeam acea bucurie a împlinirii. Până acum, când nepoțelul meu… m-a trezit la realitatea de azi, realitatea generației de azi. Și a premianților… fără coroniță
Deci… revenim la zilele noastre. Oare de ce această coroniță a dispărut? De ce s-a luat această bucurie copilului în uniforma școlară de clasă primară (nu mai zic de cei din clasele mai mari care nici nu vor să mai poarte aceste coronițe „ca să nu râdă copiii de el”, cum am auzit deunăzi pe stradă un băiețandru cam de clasa a VII-a, care vorbea cu mama lui exact pe această temă)? De ce nu mai dăruim, domnilor învățători, cununa de flori premianților noștri ca să ne mândrim și noi cu ei? În florării, comenzile la coronițe sunt… ocazionale, dacă întrebi pe femeile care vând flori în piață de coronițe pentru școală… îți râd în față. Oare de ce pur și simplu am aruncat la gunoi această coroniță, acest simbol?
Am auzit că unele școli mai păstrează frumoasa tradiție, dar cele mai multe nu. De exemplu, la școala nepoțelului meu, nu. Iar el, mititelul de el, m-a întrebat: „De ce, de ce bunica eu nu am primit coroniță?” Ce răspuns poți să dai unui copil premiant cu cel mai mare premiu la sfârșitul clasei a II-a în această situație? Unui copil care a vrut și el să poarte, măcar pentru o zi, cununa de flori a succesului!
Cu deosebit respect,
Adriana, pensionară și bunică
Am tot umblat în sus şi-n jos, dar coroniţă de premiu, ca la noi, n-am aflat!
(dacă e cineva care zice că vine din Grecia antică , atunci îl felicit pentru cunoştinţele vaste).
Acum câţiva ani era cât pe ce să fie azvârlită cu totul la coşul de gunoi al conceptelor psihopedagogice, pe motiv că ar produce complexe de superioritate/inferioritate. Am înţeles că în clasa întâi, din cauza calificativelor, abia dacă se mai poartă coroniţa de elev eminent. Deşi nu coroniţa e de vină, ci mentalitatea pe care şcoala românească o are şi pe mai departe, practicând o educaţie academică şi mai puţin civică, dorind să formeze enciclopedişti, nu cetăţeni.
Unii cred că prestigioasa cunună de premiu e o găselniţă din epoca de aur, deci un simbol retrograd, care stă în calea progresului civilizaţiei postcomuniste.