Răbojul timpului se completează,de parcă cineva i-ar ști menirea,
Ne bucură din el ce se-mplinește,și regretăm la alte,ne-mplinirea..
Și uite-așa,cu bune și cu rele,cu împliniri,sau clipe de impas,
Nu mai realizăm că viața însăși,ajunge la un punct… “de bun rămas”.
Așa cum e și-atât cât ea durează,cum timpul care trece-i măsurat,
În clipe,zile,ani și în decenii,milenii,ere ce s-au adunat,
Inteligenți,sau,mai puțin cu minte,punem la suflet ceea ce trăim,
Unii convinși,de efemeritate,dar reticenți la ceasul când sfârșim…
Mișcarea-obiectivă e criteriul,în jurul unui soare arzător,
Materia se-ncheagă…, se divide…,între trecut,prezent și viitor.
Tot ce-a trecut ,noi spunem amintire,speranță spunem la ce n-am aflat,
Fără a ne-ntreba,de ce venirăm,oare ,ne luând nimic din,ce-am realizat…
Nu ne mirăm,când tot găsim relicve,ele-arătând ,de când suntem aici,
Cât am evoluat în toatecele,dar ,cât suntem în Univers…de mici!
Sperând că,nu suntem reprezentanții din urmă,fără șanse de-a mai fi,
Să viețuim cu Dumnezeu în suflet,cât Soarele-l vedem a răsări.
Răbojul,permanent se completează și-nalță teancul nevăzut ,de foi,
Dar nimeni nu se-ntreabă niciodată,dacă s-a scris ceva și despre noi…
Și-n scurta vreme cât suntem pe lume,supremul viitor nu îl aflăm,
Ne amăgim,cu ce ne-arată lumea,iar viitorul n-i-l imaginăm!
Nicolaie Ionescu
Bacău,aprilie 2024