A fost odată … Cât de mult ar fi dorit să fi putut dormi o noapte întreagă! Istovită după munca de peste zi, mereu în gând cu ei: copiii noştri, copiii mei. Spuneau bunicile – Timp o să ai, după! După! Aşa e. Cu vremea, a descoperit cheia: Timp are, dar somnul sperios fuge repede, se ascunde prin întunericul şi liniştea nopţii. Îl caută cu orele şi negăsindu-l se pune pe aşteptare.
Prietenul ei, Gândul, e treaz şi el. A pornit să-şi desfăşoare imaginile dosite în sipetul amintirilor. Cât de frumoase şi complete imagini! Nu deschide ochii! S-ar întrerepe filmul şi drumul este deja bine aşternut. Regretă după locurile de odinioară. Valea Cornişei cu creasta pe derdeluş. Iarna, încărcată de zumzetul de departe, şi, de aproape, de râsetele şi gălăgioasa veselie a copilăriei, la săniuş. Vara, încărcată de tăpşanele înverzite sub măreţii arbori cu frunze şi flori de un colorit divers.
S-a dus totul! Mâini nemiloase au tăiat, au distrus, acoperind cu pământ negru răscolit, peste care au ridicat construcţii înale din beton şi sticlă. Privim cu indignare.
La câţiva zeci de metri, ochii curioşi ai micuţilor, descifrau din vreme poarta de intrare în Orăşelul copiilor. Treceau veseli pe sub „Arcul de Trumf” , desprinşi de mâna părinţilor sau bunicilor şi-şi îndreptau paşii grăbiţi spre locurile de joacă: scrânciobe, leagăne, topogane, spaliere, rotative, … De pe băncile din jur, ochi ocrotitori îi urmăreau, iar arborii cu frunze roşii îi adoptau generos. Unii bunici, de vârste de mult trecute, aduceau nepoţii în gând. Erau departe, la liceu sau chiar prinşi definitiv în dorita profesie. Simţeau legătura cu aceste locuri. Dezvoltau poveştile trecutului prezent încă. Conversau în aerul liber şi nepoluat de zgomotul civilizaţiei bruscante. Aici era Cabinetul de Psihoterapie.
Locul nu mai e. Nici parcul. Regrete!… Mari regrete! Suflete zdrobite, risipite, dispărute. Amintiri , un timp reţinute, apoi, diluate, definitiv şterse. Cui a folosit schimbarea? Pământ gol, praf şi piatră. Loc de antrenament al vânturilor.
Din Cornişa, spre strada principală, te îndeamnă trei drumuri. Unul este însă mai des preferat. E scurtătura spre Piaţă şi spre mijloacele de transport care te duc la centru sau la marginea oraşului, spre sud. E panglica cenuşie ce-ţi conduce paşii fără poticniri. Se întâlnesc, se cunosc, se salută , comunică chiar dacă nu se adresează pe nume. Sunt cu toţii de aici, din zonă. Părinţi cu copilaşi în cărucior, copilaşi în spate sau pe jos, scâncindu-se când locul în braţe le este ocupat de un pachet voluminos; tineri cu pas vioi purtând în ambele mâini sacoşe grele; bătrâni, conducând cu pricepere cărucioare pline cu diverse cumpărături. Se mai odihnesc pe băncuţe, discută. Despre vreme, despre sănătate şi evident, tangenţial, trimit săgeţi politice.
În dreapta, după gardul frumos de fier forjat, tinereţea studioasă. În stânga, după gardul înalt de piatră, tăcere deplină. Doar câte un semn se mai ridică curios a culege veşti din afară. Ne-am obişnuit. Teama ne-a trecut. Ne vedem fiecare de drumul nostru. Chiar pe timp de noape sau iarnă, felinarele veghează deplina linişte a celor aşezaţi spre odihna veşnică.
Piaţa este un permanent vernisaj. Se cunosc şi vânzătorii, şi cumpărătorii. Vara, roşii, castraveţi, varză şi felurite legume, din sud. „Ai venit, mamaie? Cum ai trecut iarna asta?” Îi priveşti chipul şi mâinile muncite. „E muncă, multă muncă. Poate vom avea un an mai norocos!” „Aşa să fie, maică!” Aflat în faţa pieţii, nu te-nduri să nu dai o raită printre tarabe. Le priveşti cu încântare: forme, culori, mărimi diferite. Loc de încărcare a sufletului cu plăceri gustative. Şi vânzători incitanţi. Câţiva paşi şi intri în standuri. Aici, de toate: de la ac, aţă, la metraje, confecţii, încălţăminte. Le ştii pe toate. Ai fotografia în minte. Şi aici comunicare. Nu găseşti azi ce-ţi trebuie, vii mâine. La comandă se aduce. Ca-ntr-o mare familie. Şi aici, alt Cabinet de Psihoterapie.
Dar… regrete! Regrete! A dispărut şi acest loc. Amărăciunea i-a cuprins, mai ales, pe cei în vârstă, care găseau aici de toate pentru toţi.
Statornice rămân doar amintirile.
Ioana Iordache-Baltag