După mulți ani departe de țară, am lucrat în Italia, m-am întors în Bacău. Acolo îmi ostoiam dorul de casă mergând, când prindeam o zi liberă, în Piața Catedralei din Milano. Porumbeii care veneau să-ți mănânce din palmă și se odihneau apoi, cocoțați pe statuile vechi de secole, și nu se supăra nimeni, îmi aduceau aminte de copilărie. De hulubăria meșterită de tata, cocoțată pe niște pari de salcâm, pitită lângă cireșul din fundul grădinii. Mare îmi este bucuria că pe strada unde locuiesc acum, Republicii, am întâlnit oameni care au grijă, și la noi, de aceste minunate și blânde zburătoare, simbol al păcii. Mai ales acum, când a venit frigul și o duc mult mai greu cu hrana.
Trăiesc libere, puțin sălbăticite, și mă bucur că nu sunt exploatate ca cele din fața Domului, de tot felul de fotografi ambulanți și turiști dornici de senzații. Doresc ca prin intermediul ziarului „Deșteptarea”, pe care l-am regăsit tot în forma tipărită, să le mulțumesc tuturor locatarilor din zonă pentru înțelegere. Le mulțumesc pentru că iubesc animalele – mulți au căței și pisici – dar și pentru efortul suplimentar de a curăța mai des pervazele de la ferestre. Cum să nu te bucuri, trăind printre români cu suflet mare, când un porumbel îți bate în geam, purtând în cioc o rămurea, chiar dacă nu este de măslin?!
Ana Budău