Mă sfârșesc, văzându-mi Tara, nicidecum pe ea stăpână,
Ci, călcată în picioare de invazia străină…,
Pe românii fără minte, sau cu minte prea puțină,
Supuși caznei, umilinței, gârbovi, cu căciula-n mână.
Am o vârstă…, nu-i scofală…, nici motiv de mulțumire,
Că, dacă privesc în urmă, nu văd mare împlinire,
În plus, brațele și mintea scad în vreri și strălucire
Iar în suflet mă inundă regret și dezamăgire…
În acest surplus de teamă, ce e gata să mă-nece,
Și povara neputinței, de coloană să m-aplece,
Din priviri, degeaba caut, acu-n ceasul doisprezece,
Labirintul către gara, de-unde trenul dă să plece…
Vremea mea-i de’acum, trecută, las pe alții cu putere!
Eu, de am ceva speranță, este cea în Înviere.
Deci acelor ce-mi urmează, jurământ am a le cere,
Să nu ne trădeze neamul, condamnându-l, la durere.
Să înalțe către Domnul, mult smerită rugăciune,
Să audă, să-nțeleagă, ce Istoria le spune,
De cei dinaintea noastră, ce-au zidit în vremi străbune
Paradisul, care astăzi, vor străinii a-l supune.
Reuniți sub Tricolorul, inimile deopotrivă,
Să re-aducă la plutire, nava care e-n derivă,
Ca, pe marea sfânt-a vieții, Țara-navă , România,
Să înfrunte-orice furtună, ce-o stârnește dușmănia.
Nicolaie Ionescu
16.03.2021