Și …ce-mi pasă mie?!

Despărțiri, calde re/vederi, pod între două lumi – a celor ce vin si pleacă și aceea a noastră, băcăuanii, – gara urbei îi petrece elegantă pe toți, cu ochi de sticlă și în haină modernă cu tivuri lucinde de granit. Este o carte de vizită onorabilă, inițiată cu pasaj subteran, prin 1980 – în cea mai austeră perioadă ceaușistă – de „Găinușa”, o activistă de partid olteancă trimisă de împușcatul la Bacău. Pentru atunci și viitorime, ambițioasa s-a zbătut să se finanțeze trei clădiri de referință : gara, sala de atletism și sala „Ateneu”, după un proiect italian, aceasta încântându-ne într’atât cu minunatele concerte ale Filarmonicii că uităm să ne mai plângem de urgența de a fi și ea cosmetizată/igienizată.

Ne întoarcem de la concert – pe care multe orașe și-l doresc – la gară…la gara noastră …mare, în care poposesc trenurile de persoane atât de mici, cu două-trei vagoane, și cele nesfârșite, cărând – mai ales afară, spre port – ”mărfuri” care mai de care din bogățiile Moldovei și Bucovinei și nu numai : de la sare și ape minerale, la petrol și lemn, cică semifabricat, etc…Toate își iau adio și de la gara noastră, noroc că ele nu coboară și nu trebuie să treacă prin pasajul subteran …

Dar călătorii … ca să ajungă de la terminal în grandioasa clădire, trebuie să înfrunte avatariile unui pasaj subteran care-i trăsnesc , din prima!, cu un miros de mucegai și urină, ca apoi să fie nevoiți să-l vizioneze în splendoarea lui, care-mi amintește nu doar de comunism ci de perioada de după război, cu tencuieli igrasioase, murdărite sau năruite, pardoseli sparte , gropi de împiedecat cu geamandanele în mână ( ce scară rulantă?/! ca prin Europa… ) . Noi , băcăuanii mai copți, l-am prins la începuturi, când arăta onorabil, dar azi călătorii noi-veniți în Bacău fac primii pași în urbe cu un gust amar și dez-în odoruri …Slavă Domnului, nu ne mai agresează nici cerșetorii, nici câinii comunitari, aceștia toți și-au ridicat nivelul de trai: primii au descoperit lumea, mai recent, străzile curate ale bogatei Americi, iar câinilor li s-au dedicat generos și o bucată ruptă din altă moștenire referențială a regimurilor trecute – Parcul Cancicov – și pe care, ne arată un indicator punctual al constructorului , vor fi școliți patrupedele canine adoptate, de fapt, norocoasele cu pedigree … Astfel, băcăuanii vor avea, în lipsă de altceva, un moment de agrement după popasul la noul restaurant de-alături , dar mai puține alei înverzite de promenadă, „ciclism”…E uimitor cât de mulți și îngrămădiți bacauani fac la nesfârșit du-te vino pe puținele alei, mai ales în weekend.

La gară, până și locuitorii-pietoni din cartierul CFR ocolesc pasajul subteran înfruntând, și infracțional, pericolul traversării per pedes, al liniilor ferate . Ei încă mai jelesc după dărâmatul pasaj aerian, de care se foloseau de prin 1950, numita „Pasarelă” din metal cu pardoseală solidă din lemn, pentru a traversa căile ferate în siguranță. (Aceasta fusese ridicată și pentru a lăsa cale liberă, nestingherită spre Rusia trenurilor numite SOVROM care cărau, zi și noapte, bogățiile și hrana noastră și noi mâncam resturile, pe cartelă.)

Leit ca și acum… doar înspre alte direcții, e drept, iar căile de scurgere afară sunt, cum alfel, la maximum diversificate: pe uscat, și rutier și feroviar, pe apă și pe calea aerului, și pe ce alte căi întortocheate…Nu ale Domnului, cu siguranță. Oricum lăcomia românului parvenit pe bogăția tuturor dar nestăvilită de nimeni – cu scuza pieții libere – nu e mai prejos de aceea a străinului de țară.

Și ce-mi pasă mie de toate astea?!!!

Cecilia Moldovan