A început școala și în continuare suntem cu toții bulversați. Scenariile astea ne-au scos peri albi iar unii dintre noi riscă să ajungă la balamuc. De noi, părinții, vorbesc. Și asta pentru că avem sentimentul că suntem pasați dintr-o extremă în alta fără remușcări. Nu știu cine face și cum face regulile astea, dar e clar că nu e profesionist. Cum să duc copilul la școală două săptămâni iar apoi să stea acasă alte două săptămâni, și tot așa. Și cine stă cu copilul acasă două săptămâni, că eu trebuie să merg la serviciu? Nici bonă nu poți să angajezi (nu că mi-ar fi la îndemână), bonă la fără frecvență, două săptămâni cu două! Ferice de cei care mai au bunici, dar câți dintre noi ne putem bucura de așa ceva?
Drept urmare, suntem în ceață totală. Și nimănui nu-i pasă dacă facem școală după scenarii colorate. Ce dacă marea majoritate a oamenilor nu vor putea să se ocupe de cei mici? Părinții să aleagă. Ori merg la serviciu, ori stau acasă. De parcă noi facem ce vrem. Că serviciul ne așteaptă pe noi. Poate că patronul ne înțelege. Dar până când? Că afacerea lui nu stă după copilul meu. Ce vremuri am ajuns… Și totul din cauza unui virus nevăzut și a unor scenarii colorate, inventate de unii care nu cred că au copii de mers la creșă, grădiniță sau școală. Sau ei au alte posibilități. Și asta mi-aduce aminte de ce spunea cineva, care o ducea foarte bine în sistemul ăsta bolnav din țara noastră: „cât mie și familiei mele ne merge bine, înseamnă că e bine în România”. Așa să fie?
Andrei Popovici