Într-una din serile trecute am plecat cu trenul spre București. Se întâmpla la miezul nopții, iar drumul a început, evident, din stația CFR Bacău. Nu mai trecusem de multă vreme pe la gară și am observat că unele lucruri s-au îmbunătățit. Holul mare al gării este, parcă, mai curat decât altădată și ornat cu drapele.
Însă este îngrozitor de pustiu, impresie accentuată și de faptul că încăperea este foarte vastă. Doar un om al străzii se adăpostea pe o bancă, într-un colț. Mai încolo, am observat peronul îmbunătățit, prin aceea că s-au asfaltat gropi în care altădată îți rupeai tocurile. Și deloc de neglijat, s-a montat gard între liniile 1 și 2, un avantaj pentru siguranța călătorilor. Însă din cauza existenței acestui gard, călătorii sunt nevoiți acum să folosească pasajul subteran dintre linii și asta înseamnă o aventură nu tocmai plăcută.
Fie, am văzut că și în pasaj s-au montat balustrade noi, tunelul este iluminat, însă persistă mirosul de veceu public și sunt vizibile până și urmele bălților de urină. Am mai văzut în gară și doi agenți de ordine ai unei firme de pază, dar care par prea puțin interesați de pasajul subteran. Repet: aceste observații sunt de la miezul nopții, când în gară este pustiu.
Bănuiesc că în timpul zilei locul este și mai circulat, iar aspectele negative pe care le-am observat sunt și mai vizibile. Păcat că lucrurile bune sunt estompate!
Lidia Tăutu