De ce ne pierdem încrederea în instituțiile publice?

Eu, fiind de regulă un lup singuratic, care se integrează greu, m-am emoționat mereu de marile adunări de oameni, care au reușit să se asocieze pentru un interes comun (o procesiune, un carnaval, un concert, o întrunire religioasă, un protest etc).

Privind la protestele din ultima perioadă, unde zeci de oameni s-au asociat pentru a protesta împotriva masurilor Covid, am simțit aceeași emoție și admirație. Cetățeni ai unei țări democratice au reușit să se mobilizeze și să-și strige dorințele liber în spațiu public – doar e dreptul lor. Dar în momentul în care spațiul public a fost curtea spitalului și s-au strigat acuze la adresa medicilor, am simțit stupoare, oripilare, dezgust…

M-am întrebat: Măi, ăștia sunt idioți, sunt manipulați pentru a destabiliza (nu e un caz izolat, aceleași fapte în mai multe localități), ce e în mintea lor?

Stăm acum dezgustați că nu e normal ce se întâmplă, că nu e frumos și că ăia de protestează sunt niște huligani controlați de partide politice și de conspirații mondiale, iar cadrele medicale sunt „eroi în pandemie”. Nu vreau să minimizez efortul medicilor, chiar cred că e o situație tensionată și ei depun eforturi considerabile pentru ca fiecare pacient să fie cât mai bine tratat. Vreau însă să amintesc că de ani de zile se fac studii pentru a se verifica nivelul de încredere a cetățenilor în diverse instituții ale statului și doar atât, nu se implementează o strategie de creștere a încrederii.

Nu de puține ori am auzit că mai bine te tratezi acasă sau la un spital particular decât să mergi la un spital de stat. Conform unor sondaje IMAS, 60% dintre romani au puțină și foarte puțină încredere în spitale și în Sistemul Sanitar, în schimb, 70% dintre cei intervievați spun că au multă și foarte multă încredere în cadrele medicale. Ce s-a întâmplat de a scăzut această încredere și s-a scandat: Asasinii, ucigașii, criminalii? Probabil pandemia, masurile luate, numărul mare de infectări, numărul mare de decese, zvonurile despre vaccin, înlocuirea rețetelor de tratament, specialiștii care ies public și spun anumite povesti, zvonurile despre banii care se primesc și interesele ascunse etc. Toate acestea conduc către o stare de incertitudine și tensiune in spațiul public. Ai senzația că specialiștii în care ar trebui să ai încredere nu mai știu ce au de făcut.

Instituțiile publice au apărut dintr-o nevoie a societății și pentru a acționa în interesul oamenilor, adică să asigure servicii pentru populație fără a urmări obținerea unui profit. Adică oamenii dintr-o comunitate au ajuns la concluzia că au nevoie de instituții ca: ISU, școală, grădiniță, armată, spital, judecătorie, biserică etc și prin urmare fiecare cetățean al patriei contribuie din salariul lui, prin plata de impozite și asigurări la menținerea în viață a acestor instituții. Ce ne facem când marea majoritate a cetățenilor nu mai au încredere în unele instituții? Venim în campanii electorale și vorbim de sisteme bolnave și învechite, promitem să implementăm și să schimbăm și ne trezim peste alți patru ani tot cu sisteme nefuncționale și învechite.

Un bolnav este purtat pe drum între spital, angajator și medicul de familie pentru chestiuni birocratice (o viză, o adeverință), iar dacă nu se poate plimba (că cică e bolnav) trebuie să se mobilizeze prietenii, colegii, familia și să se roage (aici intervine biserica, fiind una din cele mai de incredere instituții) să fie bună adeverința, să nu fie aglomerat la medicul de familie, să fie puse toate semnăturile și vizele ca să nu mai trebuiască alte drumuri.

Am ajuns la urgență cu copilul meu și formularul de satisfacție a pacientului (nu mai știu exact cum se numește) mi-a fost pus sub nas pentru a-l semna, el deja fiind completat de cineva. Ajungi în urgență și ești trimis acasă că s-a terminat programul medicului specialist și tu nu pari un caz grav. Nu mai zic de ANAF unde decât să te duci să pui o intrebare, mai bine deschizi lista de prieteni și te consiliezi împreună cu ei.

Dacă medicii, în urmă cu un an, erau numiți eroi și aplaudați, iar astăzi sunt numiți criminali, ei fiind una dintre categoriile de funcționari respectați și apreciați în societate, atunci ce mai rămâne pentru noi restul, unde încrederea era deja șubrezită? La ce se pot aștepta polițiștii? Dar funcționarii din primării, instituțiile de sport, de la ANAF, artiștii din instituțiile de cultură?

Eu cred că fiecare din noi, cei care lucrăm într-o instituție publică, avem o datorie față de comunitatea care ne-a dat viață și anume să satisfacem acea nevoie din spațiul public pentru care existam. Până nu vom privi contribuabilul ca pe un beneficiar al serviciului nostru pe care să dorim cu adevărat să-l ajutăm, oamenii nu o să aibă nici încredere și nici respect pentru ceea ce facem. Iar asta poate presupune schimbari de gândire, doctrină, de sisteme, reorganizări adică ieșiri din confort și din zone călduțe.

Mirela Bucătaru