7.000 de editii, e o cifra cu care nu multe publicatii se pot lauda. E prilej de bilanturi si rememorari. In ce ma priveste, nu pot decât sa afirm inca odata ca, in noaptea aceea in care cei ce dadusera navala in sediul PCR Bacau credeau ca infaptuiesc Revolutia, am fost primul care a strigat “Desteptarea” când Ion Enache, Stelica Nanianu, Gica Baltatescu si cine mai stie ce ziaristi ai fostului oficios comunist au intrebat “revolutionarii” cum sa se numeasca noul stindard al despartirii de epoca Ceausescu.
Am fost primul, asa m-am auzit, dar e posibil sa fi fost si altii primii din sala aceea unde viermuiau câteva sute de bacauani. Nici nu era nevoie sa faci mare efort de gândire, când peste tot se-auzea “Desteapta-te, române”… in naivitatea noastra, credeam, speram atunci din toata fiinta, ca a schimba “Steagul Rosu” in “Desteptarea” e deja o uriasa cucerire revolutionara. Dar, din nefericire pentru noi, vremea, vremurile au dovedit ca nu a fost deloc indeajuns.
Acum, imbatrânind, vedem ca nu toti românii s-au desteptat. Ci doar cei alesi. Multi inca mai dorm si poate chiar viseaza “in somnul cel de moarte” in care-i adormira “barbarii de tirani”. De aceea, “Desteptarea”, nu doar ca titlu de ziar, trebuie sa existe in continuare. Ca indemn, ca strigat de alarma.
Val Manescu