Mereu ceva mă ține când întâlnesc oglinda,
Rememorând cu jenă al anilor mei număr:
Ieri risipeam machiajul,să par mult mai în vârstă,
Azi fac abuz de farduri,să par un pic mai tânăr.
Și de ,cu mult în urmă ,mă obosea mulțimea,
Găsindu-mi fericirea,în liniștea deplină,
Azi e ca o tortură,gerul singurătății,
Și mă disperă setea de zâmbet,de lumină.
Era obișnuință,ba chiar o plictiseală,
Să urc abrupte piscuri,dar-mi-te să cobor,
Azi apriga-i dorința,să fiu pe-acele vârfuri,
Și-mi amăgesc trăirea ,privind conturul lor.
Asta e ironia și-a fost dintotdeauna,
Când ai,când poți de toate,faci mofturi în,a vrea,
Și doar atunci,dorința,ca un chibrit se-aprinde,
Când nu mai e posibil să le mai poți avea.
Nicolaie Ionescu
Bacau,29.01.2019