15 iunie 1889. Este ziua în care Poetul fără pereche Mihai Eminescu s-a ridicat la Luceafărul pe care l-a îndrăgit atât de mult. Au trecut de atunci, la un calcul simplu, 128 de ani.
15 iunie 2017. Bacău. O fi el orașul lui Bacovia, dar oare merita Eminescu asta? Nicio manifestare, niciun simpozion, nicio serbare care să ne mai emoționeze măcar pentru o clipă despre ceea ce a fost, odată, Mihai Eminescu. Poate că cei care nu au ce face acum spun că… ce, a murit, nu s-a născut. De ce să-l mai comemorăm? Le spun eu de ce: pentru că Eminescu nu a murit. Și nu o să moară niciodată. Nu are voie. Nu trebuie să permitem asta. Să ne permitem asta.
Îl citesc pe Eminescu de mic copil. Pur și simplu mă fascinează. În școală eram cea mai bună pe clasă la comentariile poeziilor lui. Erau pe atunci alte vremuri. Adevărate cenacluri literare, chiar și la ora de Limba română. Era o competiție între noi în a analiza mai mult frazarea, versul, metafora lui Eminescu. Și, mai ales, trăirile lui din fiecare poezie. Da. Recunosc.
Îmi place Eminescu, iar acum am fost tristă când am văzut că băcăuanii l-au cam uitat. Nu cred că a fost an în care măcar o întâlnire, undeva, acolo, nici nu mai are rost unde, să nu se amintească simplu, firesc, normal, că 15 iunie, la fel ca 15 ianuarie (ziua nașterii lui, pentru cei mai puțin citiți) e ziua lui Eminescu. Ziua în care trebuie să ne amintim de el, chiar dacă în urmă cu 128 de ani a fost ziua sfârșitului său. Sau a trecerii în neființă. Nu trebuie să îl uităm pe Eminescu. Nu avem voie să facem asta. Am muri și noi, odată cu el. Românul care nu îl iubește pe Eminescu la Steaua care a răsărit nu ajunge niciodată.
De aceea am transmis aceste rânduri… pentru a nu ne mai permite acest lux. Nici anul viitor, nici peste doi, niciodată. Iertați-mi sinceritatea… eminesciană, dar nu m-am putut abține. 15 iunie 2017. Chiar nimic, dar nimic despre Eminescu?
Lăcrămioara Miron