Am citit în ziarul Deșteptarea despre rampele de acces, construite în unele locuri în ciuda legilor fizice, greu defolosit, mai ales de noi, cei care apelăm la „cărucioare” electrice. O bordură, un stâlp pe o cale de acces, sunt piedici imposibil de trecut, lucru banal pentru oricine, chiar dacă stă cu nasul în telefon. Avem o gară cu tradiție, s-au făcut reparații, un rond cu flori în fața intrării. Tot acolo este și o rampă pentru persoanele aflate în situația mea. Problema este cum ajungi la ea. Eu locuiesc în cartierul CFR. Singurul loc de acces spre oraș, peste calea ferată, este o trecere gândită și folosită de acel minicar acționat electric, din anii ’80, care prelua coletele de la vagoanele cu marfă ataște după locomotive. Când ajung în dreptul fostei coletării de bagaje, vizavi de restaurantul non stop, există o cale de acces spre trecerea de pietoni. Trebuie să o ocolesc, pentru că a fost blocată de o barieră pusă pe două cupoane. Așa le spun ceferiștii la bucățile de șină de cale ferată, decupate, tăiate mai pe înțeles, pe care se sprijină țeava aia pictată în alb și roșu, folosită pentru a împiedica mașinile să parcheze acolo. Dacă un cupon din acela era mutat cu jumătate de metru spre interior, aveam și noi o cale de acces mai facilă, și nu intrau nici mașinile. Acum să vă explic de ce v-am scris și care este paradoxul. Dincolo de cupon este calea de acces spre peron. Dacă vii din oraș, prin dreptul fostului cinematograf, din stația de autobuz, nu ai pantă amenajată să poți urca pe totuar. Singurul loc amenajat pentru accesul pe trotuar, deci și pentru intrarea spre gară, este tot în partea de nord, în dreptul acelui cupon. Urc pe acolo ca să ajung la rampa ridicată în fața intrării de la mijlocul gării și o iau înapoi, pe lângă cupon, să ajung în cartierul CFR. Cât poate investi municipalitatea să facă o rampă de acces, în partea de sud, la trecerea de pietoni din spatele stației de autobuz de la gară, spre peron, și să mute cu jumătate de metru, un cupon pus de ceferiști? Nu doresc la nimeni să simtă ce simt eu.
Dorin Filimon