Chiar acum, undeva, nu destul de departe în timp sau în spațiu, chiar în coasta mea cum ar zice bunicul …. degetele ei se preling ușor pe deasupra umerilor, apoi a cefei, apoi a obrajilor lui. O îmbrățișare timidă printre lacrimi. Sunetul alarmelor de război nu îi poate opri mangaierea. Să fie oare ultima?Undeva, în fundal, doarme un pui de om. Senin, cu zâmbet de vis ca și cand razboiul nu a existat niciodata. Pentru această fiinta tot ce conteaza e viața. În simplitatea ei nemărginită, neatinsă de rău. A venit pe lume fragil ca și imbratisarea, poate ultima, pe care mama i-o fură tatei inainte ca acesta să dispară timid, dar furios în fumul, praful, moartea de afară…
Peste cateva ore el se intoarce încă viu, dar locul unde a fost imbratisat a disparut. Doamne, așa repede? Plânsul îl îneacă. De sub daramaturi vede resturile imbratisarii. Lumea pare că a incremenit. Secunda e acum vesnicie.
Se întoarce pe front. E alt om. Nu mai are ce pierde. Ca el cateva alte sute de mii de soldati. Ei, cei impietriti, cele mai mortale arme ale unui razboi care nu poate fi pierdut speră să nu mai semene moarte…e de ajuns.
Dumnezeu să îi odihnească pe cei duși, dar și pe noi, cei rămași pe muchie de cuțit!
KO