Am citit cu bucurie,cele ce curând le-ai scris,
Și am fost cuprins de calda vrajă-a clipelor de vis,
Simțeam parcă și nevoia unor astfel de trăiri!
Trist e c-am ajuns la timpul să trăim din amintiri.
Văd natura desenându-și în culori calde,din soare,
Frumusețea primăverii,cu câmpii și codri-n floare,
Văd albastrul dimineții,mii de păsări care zboară,
Dar simt lanțul ce mă ține-ncătușat,să ies afară.
Mă revoltă-această stare,sângele îmi fierbe-n vine ,
Cred,adică sper,Ioane,să te simți la fel ca mine,
Pentru că este nevoie,să simțim mai mulți la fel,
Să putem să spunem lumii,că avem același țel.
Tot trecutul,toți strămoșii,de la Decebal încoace,
Au luptat,plătind cu viața,pentru doi trei ani de pace,
Gustul cepii și mâncării și al pâinii ce se frânge,
Are și ceva din damful,moleculei lor de sânge.
Toată jertfa lor ,Ioane,a fost însă în zadar,
Viața,de-atunci se tot schimbă,din amar,în mai amar,
Nici nu vreau să mă întrebe mintea ,ce lăsăm în urmă,
Privind la copii noștri,hărțuiți precum o turmă.
Că mă-ntreb mereu,Ioane,de ce facem rugăciune,
Să-l înduplecăm pe Domnul,să ne dea timpuri mai bune,
Când avem atâta forță,cât nu ne imaginăm,
Să zdrobim până și iadul și să ne eliberăm!
Să nu mai trăim cu teamă,secerați de crunta boală,
Respectând principii snoabe ,de distanțare socială,
De a fi ca șobolanii,țintuiți prin catacombe,
Sub teroarea-amenințării-a vreunei performante bombe.
Nu știu,cum au spus părinții,că Hristos a Înviat,
Dar îi văd pe ștabii lumii,cum ei l-au crucificat,
Și mai văd ceva,Ioane,neamul de era unit,
Pe Iisus nimeni vreodată,nu l-ar mai fi răstignit.
Nicolaie Ionescu-Bacau,17.04.2020