Dragă Basarabia,
M-am grăbit să-ţi scriu pentru că timpul fuge mult prea repede. Poate te întrebi ce-mi veni. Gândul de a-ţi scrie mi-a răsărit deunăzi când, din întâmplare, m-am întâlnit c-un Simion de-al tău. Mă aflam şi eu căutându-L pe Dumnezeu, pe meleagurile Lui, ca să-L întreb ce Are de gând cu ţara noastră. Şi aşa s-a făcut că am cunoscut pe unul din fraţii mei români. Dar ce întâmplare? Căci demult dorea sufletul meu să-ţi vadă chipul, dragă Basarabie, într-un român de peste Prut. Îl chema Simion. Dumnezeu mi l-a adus în cale, chiar pe la Bethleem, în Noaptea cea mai Sfântă, a Naşterii Sale. Ardea în mine o lacrimă de durere la tot ce ştiam despre tine…eu, o copilă de 18 ani…copilul ţării mele.
M-am zvârcolit mult timp; cuvintele veneau, se opreau dinaintea buzelor, dar se întorceau…creştea emoţia. Ce frate! Ce om! Ce suflet! Era alături de un grup de ruşi. Dar s-a rugat de coordonatorul pelerinajului lor să primească trei suflete române (eram noi, trei fete, vroiam să ajungem la Ierusalim; n-aveam cu ce; era cinci dimineaţa după slujbă).
Era în culmea fericirii că i-a dat Dumnezeu ocazia să ajute nişte români – fraţi şi surori de-ai lui. Într-un final, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat dacă e adevărat ce auzisem: „Rusa e obligatorie în şcoli?”. Răspunsul lui m-a şocat. Am văzut dintr-odată toată istoria însângerată a pământului românesc şi jugul străin ce ne-a robit. Mi-a răspuns, dragă Basarabie, că durerea şi astăzi e vie în tine, te macină. Mi-a spus aşa, cu glas tremurând şi smerit: „Învăţăm, …na…de toate…c-aşa-i…învăţăm numai să fie pace!”.
Ce cuvânt, Basarabie iubită, ce cuvânt! Asta e jertfa pentru Pacea ta?! Şi dac-ar fi numai atât! Pământul Mamei urlă după tine! Ne întreabă pe noi care ne este jertfa pentru reîntoarcerea surorii noastre, a fraţilor înstrăinaţi de vitregiile istoriei. Pietre răscolite de resentimente şi înţepenite de orgolii, egoism şi interese proprii. Asta suntem noi! Iar cei de dincolo de Prut-o vai, amar de noi!- încep să-şi piardă şi speranţa, furaţi de lozinci ce exprimă idei precum aceasta: că tu, de fapt, Republica Moldova, eşti un stat în sine şi trebuie să exişti aşa. Păi, vezi, normal, draga mea!Că mai întâi presori sămânţa vitregiei între fraţi şi-apoi îi desparţi. E ca şi cum ne anesteziază ca apoi să ni te ia de tot. Ce joc rusesc perfid! Mulţumească-se cu „multul” lor şi să ne dea „puţinul” nostru înapoi!
Basarabie, spune-le fraţilor noştri că nu i-am uitat…cel puţin eu..şi câţiva alţii. Cât timp avem credinţă, Dumnezeu ne va ţine. Să nu-ţi pierzi speranţa. Unde cade lacrima ta, se înverzeşte pământul. Prutul nu-i o prăpastie între tine şi România. El e o punte. Se balansează puţin de la vânt. Dar nu-ţi fie frică. Treci puntea şi vino acasă! Mama te-aşteaptă. Dacă eşti prea rănită şi nu poţi să înaintezi din cauza durerii, rezistă! Vom veni noi după tine. Promisiunea făcută mamei e o datorie pentru noi. Mai rezistă încă puţin, te rog! Să nu te îndoieşti de spusele mele, să crezi, să speri mereu! Între timp eu încerc să strig celor de sus, poate m-aud şi reuşim cândva. Eu voi striga mereu; iar până mor voi ţine sufletul la unison cu lacrima durerii tale, Basarabie! Răbdare, doar, vom birui!
În speranţa unei grabnice uniri, Basarabiei,
din Pământul Românesc
Cu drag, un suflet
iubitor de Patrie
Miron Mădălina Andreea