Atât de mult îl așteptăm și atât de repede trece…Ne pregătim, alergăm și apoi, obosiți îl sărbătorim. Totuși, de vreo 10 ani am sentimentul că efectiv trece pe lângă mine. Observ că nici copiii mei nu sunt impresionați de cadouri, sau spiritul sărbătorilor…
Aseară, la slujba din Ajun, am găsit cumva explicația. Preotul a zis: „Crăcinul înseamnă zile cu belșug. Crăciunul nu poate fi trăit dacă nu cunoști sărăcia.”
Trăim zile cu belșug. Nu ne lipsește nimic. De Crăciun nu e nimic special în viața noastră. În copilărie, acel bidon (nu striclă) de suc Rio, Adria, Cola sau Fanta, ciocolata prinsă cu ac și ață în brad, bomboanele de pom, portocalele și cadoul ieftin găsit sub brad, ne făceau fericiți. Globurile de sticlă erau ca niște piese de muzeu. Le scoteam cu atenție și parcă ieșea și magia din cutiile în care le țineam. Tata aducea an de an din piață, cu autobuzul, un brad natural. Mama era mereu nemulțumită și spunea că e sărac, că ar mai fi trebuit vreo creangă ici, colo…Și noi râdeam copios după ce mama promitea că la anu’ va merge ea și va găsi un brad frumos.
După ce toate erau gata prin casă, tata punea muzică și ne îndemna să dansăm „că doar e sărbătoare”
Simțeam sărbătoarea, apreciam eforturile păriților și…eram fericiți!
Astăzi ce avem special în ziua de Crăciun? Ce faceți voi, părinți pentru ca ai voștri copii (care au de toate) să aprecieze ce a adus Moșul? Ce e de făcut pentru ca inima să vibreze din nou?
Copilul din mine…