M-am întâlnit deunăzi cu o cunoştinţă prin spatele Prefecturii Bacău şi pe când împărtăşeam impresii din concediu, mi-a atras atenţia o femeie care tot rupea frunze dintr-un gard viu. Făcând câţiva paşi înspre ea, pentru a sta la umbra unui copac, am realizat că de fapt femeia respectivă culegea frunze de tei. Şi nu puţine, ca să zici că erau pentru consumul propriu.
Cât a durat convorbirea cu amicul, femeia a tot îndesat în sacoşă frunze de tei. Văzându-mă oarecum contrariat, interlocutorul meu mi-a spus că femeia în cauză strânge frunzele de tei pentru a le vinde mai apoi în piaţă.
“Problema ei!”, ar putea spune unii. Însă, gestul în sine m-a făcut să mă întreb dacă ştim vreodată de unde provine marfa pe care o găsim în piaţă. Bine, acum nu o să generalizez, însă cazul de faţă m-a făcut să-mi pun astfel de întrebări. Am mâncat şi eu sarmale cu frunză de tei, nu zic nu!
Însă nu erau culese de pe stradă, dintr-un mediu atât de poluat. Şi când spun asta, pe lângă gazele de eşapament emanate de maşini, poluatori sunt şi oamenii, şi câinii care îşi fac nevoile pe spaţiile verzi.
Şi atunci, cine îmi garantează mie că frunzele de tei după care mă trimite soţia în piaţă nu sunt culese tot dintr-un astfel de mediu? Bine, le opărim înainte de a le folosi, dar totuşi!?!
Vasile Grozavu